Nu ştiu de ce întotdeauna mi s-a părut că verbul a revedea are doar conotaţii pozitive. Este adevărat că putem spune „la revedere” în foarte multe feluri şi cu intenţii diverse, iar acestea pot fi – ce ciudat! – ultimele cuvinte pe care doi oameni şi le spun. Dacă urmează însă o revedere, asta îmi pare neapărat o reîntâlnire plănuită, o regăsire dorită şi aşteptată. În altă ordine de idei, acţiunea aceasta poate presupune o revizuire, o recapitulare, o repetare a unor cunoştinţe dobândite anterior. Până la urmă însă, indiferent de motivele pentru care revedem lucruri sau oameni, toate se nasc din necesitatea noastră de a cerceta din nou, de a reexamina, de a ajusta propriul sistem de judecăţi şi de a ne recalibra concluziile. Lucrul acesta se face obligatoriu prin ieşirea de sub puterea vremii şi situarea în alt context. Este necesară în viaţă asumarea unei distanţe – fie ea în spatiu sau timp, căci modificarea perspectivei duce uneori la o mai bună înţelegere a lucrurilor, tot astfel cum (paradoxal) căderile şi eşecurile ne determină forţa psihică. Şi (vorbind de relaţiile cu ceilalţi), revederile din când în când cu cei dragi sunt, fără îndoială, dintre cele mai importante momente ale sufletelor noastre, motiv pentru care zile binecuvântate precum Crăciunul se transformă în sărbători…

Însă cea mai mare realizare mi se pare mie a fi „revederea” propriei fiinţe, evocarea propriului trecut şi rememorarea felului în care eram odinioară. Este momentul acela magic în care, aşezaţi brusc într-o lumină căreia înţelegerea noastră umană, limitată, nu-i pricepe provenienţa, ne regăsim pe noi înşine altfel de cum ne cunoşteam. Dintr-odată, de nicăieri, ne descoperim alţii, pentru simplul motiv că nu am dat, pe parcurs, nicio atenţie schimbărilor imperceptibile care ne-au transformat. Dincolo însă de surpriza revelaţiei, cel mai important lucru este înţelegerea a ceea ce am devenit şi înlăturarea răului din ceea ce suntem… Poate de aceea cel mai frumos cadou pe care am învăţat să mi-l fac este să mă iau pe mine deoparte şi să-mi spun în şoaptă, fără să mă audă nimeni: „Îmi pare bine că te revăd. Ce-ai mai devenit tu azi?”