Verbul a țopăi este format prin derivare, de la interjecția „țop” cu sufixul „-ăi”, și înseamnă „a face sărituri repetate, a sări de pe un picior pe altul, a se mișca dezordonat și aruncând picioarele”, fiind sinonim cu a sălta. Folosit foarte des cu sens peiorativ, ironic, verbul este echivalent cu „a se mișca în ritmul unui dans”, fiind sinonim cu a dansa ori a juca (fără eleganță, cu temperament). Una dintre variantele fonetice ale termenului este a țupăi.

Dintre toate sinonimele lui a dansa, acesta pare a fi cel mai expresiv în a sugera negativul. Sensul său principal se referă la animale și la mișcările lor naturale, sugerate onomatopeic prin interjecția țup-țup, iar privitor la oameni, cel mai neutru sens apare în structuri de tipul a țopăi de bucurie, atunci când mișcarea apare ca expresie necontrolată a unui puternic sentiment, imposibil de stăvilit.

Verbul este însă infinit mai grăitor atunci când ia în derâdere dansul lipsit de grație al cuiva, sugerând, în același timp, atât nepriceperea dansatorului, cât și efectul pe care strădania sa îl are asupra eventualilor privitori. Puține lucruri sunt pe lume atât de caraghioase și de hazlii ca efortul cuiva de a-și supune corpul caznelor dansului nepriceput! Dar, în definitiv, vechiul principiu care spune „dansează ca și cum nimeni nu te-ar vedea” mi se pare cea mai sănătoasă abordare.

Ultima vacanță de anul acesta am petrecut-o în frumoasa țară a irlandezilor. Despre care toată lumea știe, presupun, că sunt căntăreți și dansatori de frunte (simplul fapt ca nu știu să cânte și să danseze nu îi împiedică niciodată să o facă!). Întotdeauna când ajung într-o țară străină, dincolo de cutume și de bucătăria locului, eu încerc să văd lucruri irepetabile în altă parte, spectacole sau evenimente recunoscute ca aparținând spațiului respectiv. În „Dublin fair city”, asta presupune obligatoriu muzica irlandeză și dans, într-un pub cu specific local.

O trupă de patru muzicieni talentați, alături de câteva perechi de dansatori, înveselesc în mod surprinzător chiar și pe cei care nu sunt deloc familiarizați cu obiceiurile locului. Comunicarea cu publicul este excelentă, umorului irlandez mi se pare unul dintre cele mai atractive caracteristici ale localnicilor, iar lălăiala de orice fel este nu doar acceptată, ci solicitată din plin. Ba chiar puteți fi invitați și la dans!

Cum am pățit chiar eu… când dansatorii au coborât de pe scenă și şi-au ales câte un partener din public. N-am avut curajul să refuz – nici nu se face, atâta timp cât aproape că nu există noțiunea de ridicol în acest loc (hazul pe seama propriei persoane mi s-a părut a fi chiar la mare căutare). Așa că, fără habar despre nimic (exceptând ceva paşi de horă românească), am țopăit cum se cuvine lângă impecabilii dansatori de pe scenă, lucru ce va reprezenta, pentru totdeauna, o frumoasă amintire de pe meleagurile Insulei de Smarald.