Verbul a istovi s-a născut, poate, din nevoia omului de a-şi pune în vorbe oboseala care îl ajunge, atunci când viaţa pare să fie mai mult decât poate el să ducă, pentru că acest cuvânt apare din atât de frumos sunătorul istov. Dintr-un anumit punct de vedere, sensurile cuvântului acoperă o oarecare lipsă de măsură a stării de oboseală, pentru care, din câte ştiu eu, nu există vreun instrument de măsurare, aşa că omul pune uneori în vorbe ce nu poate să materializeze altfel. Verbul marchează, prin urmare, o stare dată de oboseala peste măsură, de sleirea de puteri din cauza eforturilor depuse sau a consumului nervos, de epuizare, extenuare, de pierdere a forţei şi energiei, ajungând într-o stare de slăbiciune totală. Stabileşte corespondente – printr-o parţială extindere de sens – cu a sfârşi, a termina, a epuiza, a isprăvi, a încheia. Am găsit indicate în dicţionar o serie de cuvinte cu aproximativ acelaşi sens, pe care însă nu le cunoşteam prea bine, precum a deşela, a speti, a dăula, a deznoda (un cal). Însă aspectul care mi-a atras atenţia se referă la folosirea acestui verb pentru a marca terminarea bunurilor materiale, consumarea acestora până la epuizare. Şi atunci s-a născut în mine întrebarea: dacă viaţa e asemenea oricăror „consumabile” pe care le folosim nepăsători?

Câteodată sunt zile când mă istovesc, şi sunt istovită în mine şi istovitoare pentru tot restul celorlalţi. Câteodată sunt zile când istovirea devine o poveste dureroasă a cărnii, despre ea însăşi şi despre spiritul care numai dintr-o greşeală – a cuiva nepriceput – o sălăşluieşte posac. Câteodată sunt zile când orele par să fie rupte din măsura timpului, cu rană amară. Iar eu semăn unei stupide obsesii a unui ochi obosit de atâta proprie atenţie, peste care s-au închis toate de-a valma, fără discernământ, ca să nu-l mai vadă văzând.

Mă ostenesc fără măsură toate cele vrute sau avute, cele ştiute şi mai ales cele neştiute, care mă macină ca pietrele de moară, iar consumul de sine pare să-mi depăşeacă cu mult capacitatea de a fi. Sfârşeala parcă n-ar fi proprie muşchilor mei, ci s-ar naşte undeva în afară şi s-ar lipi de trup şi gând deopotrivă, acolo unde găseşte loc de apucat cu gheara. Mă obosesc spetindu-mă, iar apoi mă obosesc ca să scap de oboseală. Consum din mine totul, şi încă ceva pe deasupra, şi mă tot întreb care-o fi rostul trudei încăpăţânate, când, în fapt, istovirea pare să fie ţelul tuturor lucrurilor. Ca o lege a firii, ca o lege a junglei care ne roade pe toţi cu iluzia că cel mai bun rezistă şi îndură. Mă tot miră impresia mişcării şi nerăbdarea neîncetată de a ne duce undeva, sau visul absurd care pare să ne definească specia, cel al lui perpetuum mobile. Istovul fără margini ne curmă verticalitatea, ne pierde forţa şi energia, însă noi căutăm continua mişcare ca s-o aşezăm în locul sfârşirii. Şi când ajungem la capăt, descoperind că n-am găsit-o, istoviţi, ne ducem; ca toate bunurile materiale, ca toate resursele epuizabile ale pământului. Şi-atuncea zic: Atâta? Şi dacă nu-i atâta? Dar dacă e?