a tăcea
Verbul a tăcea este o alegere dificilă pentru discutare, pentru că are extrem de multe sensuri, lucru ce se justifică prin prezența lui îndelungată în limbă, încă din latină – tacere. Se referă, în primul rând, la „a nu scoate niciun sunet, a nu spune nimic, a se abține să vorbească”, dar poate avea în vedere și încetarea altor sunete, cum ar fi plânsul.
Sensul figurat al termenului poate fi folosit despre elementele naturii și despre lucruri personificate – „a sta în nemișcare, a nu se face auzit; a înceta de a se manifesta”. Este extrem de des folosit în literatură, în contexte în care se încearcă sugerarea unei atmosfere liniștite, relaxate sau, dimpotrivă, amenințătoare, neliniștitoare. Tăcerea e un concept ambivalent.
Sensurile cuvântului pot fi lămurite și prin negarea altora – fie „a nu răspunde, a nu riposta”, fie „a nu-și exprima fățiș părerea; a nu da pe față, a ține în taină”. Sinonimele sunt puțin numeroase, tocmai pentru că verbul are o arie uriașă de răspândire – a ascunde, a tăinui, antonimele se referă toate la darul cuvântului – a grăi, a spune, a vorbi, a zice.
Poate pentru că are atât de multă substanță de semnificație, el apare și în incredibil de multe expresii și locuțiuni. Iată câteva, fără alte explicații: pe tăcute, a tăcea chitic / molcom / mâlc / ca peștele / ca pământul / ca melcul, a tăcea ca porcul (mortul) în păpușoi / cucuruz, tac mă cheamă, tace și face, tace și coace, ia taci!, tacă-ți gura!. Și nici nu ne-am apropiat de argotice…
Câteodată… am impresia… că tăcerea… este bunul cel mai de preț al întregii umanități. Atâta că omul nici nu-l pricepe și nici nu-l îngăduie. Pentru că omului îi place din cale-afară să se audă vorbind. Are păreri despre orice, înjură pe oricine și urlă tare, să se audă pe sine peste toți și peste morți, vorbind… Omule, dacă nu ai nimic bun de zis, taci! Că viața și moartea sunt mistere care nu ți se lămuresc ție prin vorbă. Și lasă-i pe alții să se odihnească în tihna lor!