Verbul a cerne este, se pare, foarte vechi în limbă, denumind – din latinescul cernere – acţiunea de a trece substanţe granuloase şi pulverulente prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. Cele mai des întâlnite situaţii sunt cele în urma cărora rezultă o mămăligă sau o construcţie. Dar dincolo de dimensiunea aceasta pur fizică, verbul are conotaţii figurate referitoare pe de o parte la fenomene meteorologice – a ploua mărunt, a bura, iar pe de alta la idei – a alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepţie etc.), eliminând restul. În această ultimă accepţie, cuvântul este sinonim cu un altul ce-i seamănă teribil de bine – a discerne, dar în ambele situaţii scopul este acela de a curăţa sau a sorta, ceea ce presupune introducerea unui principiu ordonator. Poate de asta îmi place atât de mult…

… pentru că – trebuie să fiu onestă – eu mă ocup cu cernutul tuturor lucrurilor. Atât de mult şi de intens, încât la tot pasul oamenii se simt obligaţi să mă atenţioneze în permanenţă asupra acestei păguboase îndeletniciri. Partea proastă e că nu văd – să mă tai! – unde-i greşeala în a fi cernător profesionist. (Aşa o minune de cuvânt, numa’ de drag să te faci!) Pentru că mie mi se pare că toţi facem asta: toate influenţele pe care le simţim exercitate asupra noastră, toate ideile care vin, toţi oamenii pe care îi întâlnim şi pe care îi aşezăm în categorii de diverse feluri, gânduri pe care le naştem, sentimente pe care le încercăm… toate sunt cântărite, decantate şi alese. Nu cred că funcţionează nimeni în afara acestui sistem, pentru că, şi pentru a nu te lăsa influenţat de el sau a-i opune rezistenţă, trebuie să-l cunoşti… Aş crede, deci, că vina – pe care mi-o asum, de altfel – este tendinţa de a hiper-conştientiza acest proces, perfect normal în esenţa lui. Mă gândesc uneori la vorba aceea care spune că „mai binele este duşmanul binelui”…