Dintre toate verbele de sezon, unul dintre marile mele favorite este a bruma. Desigur, e foarte rar folosit şi nu-mi place meteorologic, dar lingvistic mă prăpădesc după el, căci dă nume populare atât de frumoase lunilor octombrie – brumărel şi noiembrie – brumar. Sensul de bază se referă la „a cădea bruma, a (se) acoperi cu brumă (sau cu ceva care seamănă cu bruma)”, folosindu-se, de obicei, cu o cuvenită impersonalitate a semnificaţiei – brumează.

Mai des utilizat este substantivul brumă, denumind fenomenul specific anotimpurilor de tranziţie, adică acele „cristale mici de zăpadă formate noaptea prin îngheţarea vaporilor de apă din atmosferă şi depuse pe plante, pe sol, pe obiecte”. Poate fi sinonim cu ceaţă şi negură, sau cu promoroacă şi chiciură – deşi acestea din urmă par mai serioase, potrivite registrului iernii, şi au cristalele mai mari, bruma fiind mai fină şi mai argintată.

În sens figurat, cuvântul poate denumi „stratul fin, alburiu, cu aspect ceros, care acoperă unele fructe proaspete, când sunt gata coapte”, având sinonimul pruină (termen ce este folosit şi cu sensul propriu). Tot metaforic, bruma este formată pe vase de o băutură rece, bătut de brumă înseamnă „albit, încărunţit”, brumării sunt fie strugurii, prunele şi murele, fie oile, mieii, lânurile, pielicelele şi căciulile, iar floarea-brumei e brânduşa.

Cel mai mult îmi place expresia o brumă de… care înseamnă „cantitate neînsemnată, mică de ceva, puţin, pic, (până la) nimica toată, (chiar) nimic”, sinonim uneori cu spoială. Şi se găseşte sub toate formele, pentru toate gusturile ori nevoile: brumă de avere, de haine, brumă de învăţătură ori de carte (cu variantele – brumă de matematică, de istorie sau de ce mai duce omul lipsă), brumă de minte, de bun-simţ şi – desigur, la mare căutare – brumă de noroc!