06 Ian

„The Gardener I” de Rabindranath Tagore

„Ah, poet, the evening draws near; your hair is turning grey.
Do you in your lonely musing hear the message of the hereafter?”
„It is evening, the poet said, and I am listening because some one may call from the village, late though it be.
I watch if young straying hearts meet together, and two pairs of
eager eyes beg for music to break their silence and speak for them.
Who is there to weave their passionate songs, if I sit on the shore of life and contemplate death and the beyond?
The early evening star disappears.
The glow of a funeral pyre slowly dies by the silent river.
Jackals cry in chorus from the courtyard of the deserted house in the light of the worn-out moon.
If some wanderer, leaving home, come here to watch the night and
with bowed head listen to the murmur of the darkness, who is there to whisper the secrets of life into his ears if I shutting my doors, should try to free myself from mortal bonds?
It is a trifle that my hair is turning grey.
I am ever as young or as old as the youngest and the oldest of this village.
Some have smiles, sweet and simple, and some a sly twinkle in their eyes.
Some have tears that well up in the daylight, and others tears that are hidden in the gloom.
They all have need for me, and I have no time to brood over the afterlife.
I am of an age with each, what matter if my hair turns grey?”
Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul.
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie, veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge, flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze Noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân, asemeni celui mai tânăr sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţâşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în întuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

© 2017 blog.ro-en.ro