Pe a discerne l-am văzut întotdeauna ca derivat al lui a cerne, dar am descoperit cu surprindere că mă înşelam. Verbul provine din latinescul discernere, care a dat şi în franceză discerner, şi se referă – mi se pare mie, exclusiv – la o activitate mentală. Porneşte de la necesitatea distingerii între lucruri şi situaţii ce pot fi confundate, folosind semne caracteristice, ceea ce îl face sinonim cu a deosebi, a desluşi, chiar cu a desprinde esenţa acestora. Frumuseţea neîndoielnică a cuvântului acestuia minunat vine din apropierea de judecata limpede, de aprecierea la justa valoare, de raţionamentul pătrunzător şi precis.

Continuare »

Verbul a cerne este, se pare, foarte vechi în limbă, denumind – din latinescul cernere – acţiunea de a trece substanţe granuloase şi pulverulente prin sită sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlătura corpurile străine. Cele mai des întâlnite situaţii sunt cele în urma cărora rezultă o mămăligă sau o construcţie. Dar dincolo de dimensiunea aceasta pur fizică, verbul are conotaţii figurate referitoare pe de o parte la fenomene meteorologice – a ploua mărunt, a bura, iar pe de alta la idei – a alege partea bună, valabilă (dintr-un studiu, dintr-o concepţie etc.), eliminând restul. În această ultimă accepţie, cuvântul este sinonim cu un altul ce-i seamănă teribil de bine – a discerne, dar în ambele situaţii scopul este acela de a curăţa sau a sorta, ceea ce presupune introducerea unui principiu ordonator. Poate de asta îmi place atât de mult…

Continuare »