Soluţia radicală pentru vechea problemă cu „lay” şi „lie”

! agnomen este un termen latinesc – „supranume, poreclă purtată de romani în urma unor fapte deosebite”; substantivul neutru are pluralul agnomina (DOOM2 dădea pluralul agnomene)

! agramatism se desparte a-gra-ma-tism și este substantiv neutru cu pluralul agramatisme (DOOM2 nu preciza vreo formă de plural)

! agreement („acord oficial”) vine din engleză, de unde păstrează pronunția – ăgrimănt; este substantiv neutru cu pluralul agreementuri

+ agregator e substantiv neutru cu pluralul agregatoare

! agrement (plăcere, consimțământ, acord) se desparte a-gre-ment; este substantiv neutru care, atunci când se referă la „documente”, are și formă de plural – agremente

Verbul a (se) neliniști este un derivat regresiv de la adjectivul neliniștit, printr-un proces destul de sinuos. Adjectivul s-a format, la rândul lui, prin derivare de la liniștit – obținut prin conversiune din participiul verbului a liniști. Prin urmare, între cele două verbe există o legătură, dar nu cea directă, pe care am bănui-o.

Înseamnă „a-și pierde sau a face să-și piardă liniștea sufetească” ori „a se umple de neliniște”, iar sinonimele sunt extrem de numeroase, dar și foarte diferite, în funcție de nivelul neliniștii: a (se) alarma, a (se) agita, a (se) frământa, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a-i păsa, a se sinchisi, a (se) speria, a se teme, a (se) tulbura, a se zbuciuma, a se zvîrcoli.

Între ele, se remarcă, de asemenea, un termen livresc – a (se) impacienta și câteva regionalisme – a bindisi, a se cioșmoli, a (se) îngrija, a (se) îngriji, a (se) lărmui. În anumite situații extreme, temenul medical corespunzător este a angoasa. Relația de antonimie pare să fie mult mai simplu de stabilit, pentru că dicționarele indică o singură posibilitate – a (se) domoli.

Toată adolescența am suferit de insomnii. Groaznice. Adormeam spre dimineață, noapte de noapte, până cedam de oboseală. Dormeam apoi ca ursu’ vreo câteva nopți și o luam de la capăt… Pe măsură ce am înaintat în vârstă, lucrurile s-au mai așezat. Cred că am învățat să dorm, dar am și devenit mai pricepută în a îndepărta factorii perturbatori.

Dorm destul de mult și destul de bine, mă odihnesc suficient, mai ales în perioadele în care sunt foarte ocupată. Adorm ușor și relativ devreme, însă, din timp în timp, undeva pe la 3-4 spre dimineața, toate problemele pământului vin peste mine. Mă trezesc, și pe suflet mi se așterne un soi de agitație, îngrijorare, o panică nelămurită, care nu-mi mai dă pace.

Evident, anxietatea mea are întotdeauna motive reale, adică nu vin din senin și știu exact cauza care mă neliniștește, dar lucrurile capătă niște proporții uriașe și imposibil de controlat, iar eu îmi aduc aminte de insomniile grele ale adolescenței… Și mă calmez dintr-odată, pentru că știu că dimineață, pe lumină, totul va fi bine, iar demonii vor intra la loc, în cutiuțele lor mici. Ce bine că învățăm, în timp, să-i domolim!

Verbul a mușca este un termen cu origine necunoscută, dar foarte des folosit și cu foarte multe semnificații. Înseamnă, în sens general, „a-și înfige colții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind)”. Termenul se folosește și pentru insecte, cu sensul de „a pricinui durere, usturime”. Poate avea și o semnificație complet nevinovată, fiind o acțiune necesară în procesul de hrănire – „a rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca)”.

Sensurile figurate sunt foarte interesante – fie „a provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.)”, fie „a ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice”. Dintre sinonime, sunt menționate a împunge, a înghimpa, a înțepa, a pișca, a critica, a încolți, a ațâța, a chinui, a consuma, a frământa, a îmboldi, a îndemna, a munci.

Expresiile sunt de-a dreptul grozave: a-și mușca mâinile sau degetele („a avea remușcări, a regreta, a se căi amarnic; a se înfuria”), a-și mușca limba sau buzele („a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni”), a-l mușca pe cineva de inimă să… („a se lăsa ispitit să…, a fi cât pe-aci să…”), a mușca pământul („a cădea la pământ rănit sau mort; a muri”), a-l mușca șarpele invidiei („a fi cuprins de invidie”).

Pisica mea mușcă. „Te crezi cățel?”, o întrebam când era mică – atât de des, încât probabil se gândea că așa o cheamă. La început eram plină de zgârieturi și răni pe mâini, pentru că, puiuț fiind, Irish nu știa că-mi face rău. Încet-încet, a învățat. Întâi, nu și-a mai folosit gheruțele atunci când ne jucam, iar apoi a descoperit și mușcăturile fără urme.

Nu a renunțat la ele, pentru că pisoiul e pisoi, na! Dar e extraordinar de simpatică atunci când trece ușurel pe lângă piciorul meu, de parcă ar avea vreo treabă pe undeva… răsucește brusc capul și mă prinde ușor de degete, lasă repede și fuge. Nu contenește să mă uimească felul în care pricepe ce are voie și ce nu. Iar dacă face vreun lucru nepermis, îmi pare că știe exact ce face, în ciuda mea!

Verbul a (se) pedestri este un termen învechit, derivat al lui pedestru („care merge, care călătorește pe jos” – astăzi rar). Înseamnă „ a descăleca, a merge pe jos”, cu o nuanță interesantă – „a descăleca pentru a merge pe jos”, putându-se referi și la o acțiune forțată a cuiva de „a face, a sili să descalece, să rămână pe jos”. Nu insist mai mult, pentru că nici dicționarele nu fac asta, destul a spune că a fost o surpriză să aflu că există.

Așa cum i se întâmplă oricărui voinic (ori voinice) care are armăsar de poveste, uneori rămâne omu’ fără mijloc de transport personal. Ba se-mbolnăvește, ba îi cade vreo potcoavă, ba îi cad dinții și trebuie dat la ramblă. Orișicum ar fi, necazurile nu vin niciodată singure, mai ales când rămâi, exact când ai vrea să fii teribil de eficient, taman fără mijloace rapide de a te mișca. Adică fără cai. Putere.

Am pățit de câteva ori asta, cu mașina cea veche. Și am pățit iară, când am dat mașina veche, ca să-mi iau alta nouă. Care, apropo, e grozavă! Dar nu despre asta vreau să vă spun acum, ci despre perioadele mele de pedestru, care, la început, erau groaznic de frustrante, însă au devenit, în timp, o reală plăcere. (Bine, poate și de unde mi-am luat casă lângă serviciu, ceea ce în București e o adevărată binecuvântare – dar nu-mi stricați demonstrația cu explicații logice!)

Am găsit, astfel, timp să merg pe jos până la școală – să fac, prin urmare, mișcare; să cunosc mai bine cartierul în care trăiesc – și să-i admir casele și liniștea (incredibilă pentru zona asta!); să mă bucur de cerul senin, chiar și de orice picătură de ploaie – știu, e cam poetică partea asta, dar mie ajunseseră să-mi lipsească plimbările, pur și simplu!

Cred că, până la urmă, și lipsa vitezei – viteză fără de care avem impresia că n-am putea trăi și care ne-a devenit o a doua natură – este o lecție pe care oricine (mai ales orice „cavaler”) ar trebui să o învețe, căci e bine a te pedestri din când în când. Ca să-ți amintești cum să-ți sincronizezi bătăile inimii cu pașii. Și invers.

Verbul a molesta vine din latinescul molestare, pe filieră franceză – molester. Termenul are două sensuri principale, primul referindu-se la „a face cuiva greutăți, neajunsuri repetate, ori a provoca neplăceri”, fiind sinonim cu a jigni, a necăji, a sâcâi, a şicana, a vexa. Cel de-al doilea sens, folosit în registrul livresc, este echivalent cu a brusca, a brutaliza, a lovi, a maltrata.

Termenul în sine mi se pare însă mai periculos decât explicațiile din dicționare, în sensul în care acestea nu par a avea în vedere puternicul impact la nivel psihologic pe care acțiunea o are asupra celui molestat. Efectul este devastator, iar brutalitatea actului lasă urme pentru totdeauna în mentalul individului, care suferă vreme îndelungată după un astfel de caz.

Continuare »