Vebul a conjectura vine din limba franceză – conjecturer, la rândul lui provenit din latină – conjecturare. Termenul are legătură cu substantivul cu care se înrudește – conjectură (părere neconfirmată, opinie bazată pe aparențe; ipoteză, presupunere, prezumție, supoziție). Înseamnă, prin urmare, „a face o conjectură”, adică „a judeca după aparențe, prin conjectură”, fiind sinonim cu a presupune, a bănui.

Atunci când l-am întâlnit prima dată, verbul acesta mi s-a părut extrem de ciudat… Nu mă refer neapărat la aspectul lui sonor neobișnuit sau la raritatea utilizării sale, cât la felul în care, deși are aceste caracteristici, este foarte des întâlnit în viața noastră comună: conjecturăm de un miliard de ori pe zi, fără ca măcar să ne dăm seama. De fapt, fără ca măcar să cunoaștem termenul, pentru că – nu așa? – sună destul de prețios.

Și asta n-ar fi încă o problemă, dacă rezultatele la care am ajunge conjecturând ar fi interpretate drept ceea ce sunt: concluzii nefondate ale unor raționamente poate greșite, neverificate și, probabil, fără bază reală ori valoare de adevăr. Însă, de cele mai multe ori, facem presupuneri și ne construim opiniile pe aparențe, considerând în mod eronat că „avem dreptate” în a judeca una sau alta. Evident, uneori e posibil să fie așa, dar… n-am putut să nu mă opresc puțin pentru a reflecta asupra lejerității cu care înlocuim, destul de des, adevărul cu părerile noastre.

Verbul a ticăi apare în dicționar cu două articole diferite, care se referă la cuvinte diferite. Primul are etimologie necunoscută și înseamnă „a lucra încet și fără mult spor sau cu multă migală”, echivalent al lui a se mocăi, a se moșmoni, a se mocoși. Cel de-al doilea s-a format prin derivare cu sufixul -ăi și are, în mod evident, legătură cu tic-tacul ceasornicului – „a emite un sunet ritmic caracteristic în timpul funcționării, a face tic-tac”.

Sensul figurat se referă la inimă, când „bate în ritm accelerat și cu putere (sub efectul unei emoții puternice sau al unui efort)”, fiind sinonim cu a zvâcni, a palpita. Un sens învechit și popular stabilește sinonimie cu a se zbuciuma, a se frămînta, a se văita. Alte verbe echivalente sunt a (se) chinui, a suferi, a (se) zbate, a (se) zvârcoli, existând și o serie mai apropiată din punct de vedere fonetic – a tăcăi, a tâcâi.

Ultima oară când am fost la Brașov mi-am cumpărat un ceas cu pisici. Mai trecusem pe acolo în ultimii ani și îmi plăcuse ideea – ceasuri decorative, făcute din viniluri vechi, pe care sunt decupate forme diverse… Încă nu o aveam pe Irish când le-am remarcat, dar nu m-am decis să iau până anul trecut, când m-am întors acasă cu unu și l-am atârnat, mândră, pe perete: eram acum patru pisici în casă.

Ce n-am pus deloc la socoteală a fost faptul că, deși par făcute pentru a funcționa ca ceasornice, nu e o idee bună să le pui baterie. Mai ales dacă le fixezi pe perete cu o bucățică de bandă dublu-adezivă, pe care apoi o dezlipești greu. Nu aveam de gând, oricum, să-l mai dau jos de acolo, dar mă gândisem că se va opri când se va termina bateria și… gata. Nu că se va defecta și că va ticăi de-mi voi lua câmpii pe lângă el!

Imaginați-vă ticăiala iadului, din ce în ce mai nervoasă și mai urgentă, de parcă anunță venirea însăși a sfârșitului celui mare! De fiecare dată când îl aud, îmi fac autocritica, îmi trec în revistă viața și îmi cer iertare pentru toate greșelile greșiților noștri. Și – jur! – n-am avut în viața mea baterie cu viață așa lungă! Toate bateriile pe care le-am folosit până acum m-au lăsat baltă și s-au epuizat cu viteza luminii – asta, nuuuuuu! E mama și tata iepurașului duracell! Când s-o opri, dau petrecere!

Verbul a (se) neliniști este un derivat regresiv de la adjectivul neliniștit, printr-un proces destul de sinuos. Adjectivul s-a format, la rândul lui, prin derivare de la liniștit – obținut prin conversiune din participiul verbului a liniști. Prin urmare, între cele două verbe există o legătură, dar nu cea directă, pe care am bănui-o.

Înseamnă „a-și pierde sau a face să-și piardă liniștea sufetească” ori „a se umple de neliniște”, iar sinonimele sunt extrem de numeroase, dar și foarte diferite, în funcție de nivelul neliniștii: a (se) alarma, a (se) agita, a (se) frământa, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a-i păsa, a se sinchisi, a (se) speria, a se teme, a (se) tulbura, a se zbuciuma, a se zvîrcoli.

Între ele, se remarcă, de asemenea, un termen livresc – a (se) impacienta și câteva regionalisme – a bindisi, a se cioșmoli, a (se) îngrija, a (se) îngriji, a (se) lărmui. În anumite situații extreme, temenul medical corespunzător este a angoasa. Relația de antonimie pare să fie mult mai simplu de stabilit, pentru că dicționarele indică o singură posibilitate – a (se) domoli.

Toată adolescența am suferit de insomnii. Groaznice. Adormeam spre dimineață, noapte de noapte, până cedam de oboseală. Dormeam apoi ca ursu’ vreo câteva nopți și o luam de la capăt… Pe măsură ce am înaintat în vârstă, lucrurile s-au mai așezat. Cred că am învățat să dorm, dar am și devenit mai pricepută în a îndepărta factorii perturbatori.

Dorm destul de mult și destul de bine, mă odihnesc suficient, mai ales în perioadele în care sunt foarte ocupată. Adorm ușor și relativ devreme, însă, din timp în timp, undeva pe la 3-4 spre dimineața, toate problemele pământului vin peste mine. Mă trezesc, și pe suflet mi se așterne un soi de agitație, îngrijorare, o panică nelămurită, care nu-mi mai dă pace.

Evident, anxietatea mea are întotdeauna motive reale, adică nu vin din senin și știu exact cauza care mă neliniștește, dar lucrurile capătă niște proporții uriașe și imposibil de controlat, iar eu îmi aduc aminte de insomniile grele ale adolescenței… Și mă calmez dintr-odată, pentru că știu că dimineață, pe lumină, totul va fi bine, iar demonii vor intra la loc, în cutiuțele lor mici. Ce bine că învățăm, în timp, să-i domolim!

Verbul a se pisici s-a format prin derivare din substantivul pisică – și se știe că ce se naște din pisică șoareci mănâncă! Se folosește mai ales în registrul familiar și este sinonim cu a se alinta ori cu a se linguși (ca o pisică, evident!). Dicționarele mai recente adaugă și o accepție regională, folosită în Oltenia, unde termenul poate însemna a se reproduce – folosit pentru pisici.

De cele mai multe ori, verbul are conotații negative. La copii poate mai merge cum mai merge, deși obiceiul e enervant și păgubos, dar oamenii în toată, mai ales femeile (de bărbați nu mai zic), par a da dovadă, în fapt, de imaturitate, când recurg la acest tip de comportament. Este adevărat că depinde foarte mult de locul și circumstanțele acestor situații, dar pe mine mă scoate din sărite, de cele mai multe ori.

Mai puțin la pisici. Când e vorba de pisici, mă topesc pur și simplu! Cel puțin a mea… e un spectacol delicios. Se alintă, miaună, își trece coada pe lângă mine… o desfășurare întreagă de forțe, pentru a-mi atrage atenția și a câștiga o mângâiere. Nu face asta doar când îi e foame sau pentru a obține ceva, dar tot așa de adevărat e că, dacă n-are chef de tine, n-are! Așa că am învățat să profit de momentele ei de tandrețe și să mă bucur când sunt în grațiile ei.

Verbul a (se) ascunde este vechi de când lumea… Lumea noastră, vreau să zic, pentru că vine din latinescul abscondere, motiv pentru care are extrem de multe utilizări, chiar dacă sensurile lui sunt relativ puține (de pildă, DEX-ul precizează doar două). Poate fi tranzitiv și reflexiv – „a (se) sustrage intenționat vederii, a (se) pune într-un loc ferit, a (se) așeza într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit”. Sensul figurat se referă la „a face să nu fie cunoscut, știut, înțeles de alții” – atunci când complementul este un abstract (faptă, gând, sentiment, emoție etc.).

Găsite prin dicționare, derivatele acestor sensuri sunt, de exemplu, cele care oferă explicații suplimentare, indicând cauza („a se feri de cineva din pricina sfielii, fricii, rușinii”), referindu-se exclusiv la anumite circumstanțe („a intra în nori”, despre soare, lună, stele) ori având utilizări regionale („a pune bine, la păstrare ceva” în Bucovina).

Foarte faină este expresia a se ascunde după deget „a încerca să se dezvinovățească cu argumente nevalabile, a căuta să-și tăinuiască o vină evidentă, a-și ascunde o vină în chip stângaci; a recurge la tot felul de pretexte și subterfugii în încercarea de a se eschiva de la o sarcină / de la o responsabilitate”. Există, de asemenea, și expresii care echivalează sensul verbului – a pune batista pe țambal, a ține (pe cineva) sub obroc.

Sinonimele sunt destul de numeroase: a acoperi, a blătui, a disimula, a (se) dosi, a minți, a mușamaliza, a (se) pitula, a tăinuia, a (se) mistui, a (se) tăinui, a palma, a (se) piti, a (se) pitula, a (se) mătrăși, a (se) mitoși, a se băga, a (se) feri, a masca, a voala, a (se) camufla, a (se) deghiza, a (se) masca, a înăbuși. Dintre antonime, dicționarele menționează a arăta, a destăinui, a etala, a evidenția, a manifesta, a mărturisi.

Pisicii mele îi place teribil să se ascundă în plicul de la palpumă. Imediat cum termin de pregătit patul pentru culcare, se strecoară prin deschizătura lenjeriei, se refugiază într-un colț și rămâne nemișcată acolo. Uneori adoarme buștean, alteori pare să mă pândească, cu urechile atente la orice mișcare din cameră, iar dacă încerc să-mi bag nasul în plapuma ei, sare cu agilitatea unei sălbăticiuni să mă pedepsească. Mă distrează teribil joaca asta a noastră de fiecare seară și mă întreb, uneori, care dintre noi e jucăria și care-i jucătorul!

Verbul a upercuta este atât de neobișnuit, încât simt nevoia să-l adaug la verbele mele, deși l-am găsit din pură întâmplare. Căutam a updata, care nu este prezent în DOOM, în ciuda faptului că se folosește – după știința mea – destul de des. Interesant e că există, menționat în dicționarele de neologisme, englezismul update (citit apdeit), dar verbul nu vrea să se impună.

În fine, nu despre el e vorba, oricum. Pentru că, tot căutându-l, am dat peste a upercuta, care – zice și DOOM-ul – se folosește rar (spre deloc, aș adăuga). Dar apare în suficiente surse, deși eu nu l-am auzit nicăieri, nici măcar în transmisiunile sportive. Evident, nu sunt vreun specialist, deci e posibil să mă înșel.

Verbul este intranzitiv și înseamnă „a aplica adversarului (la box) un upercut”. Este, în fapt, chiar un derivat al substantivului care vine din engleză (uppercut) și care s-a naturalizat la noi, renunțându-se și la pronunția, și la grafia de origine. Mi se pare interesantă aici o comparație cu ofsaid, care a suferit o modificare grafică generată de pronunția din limba engleză, atunci când a ajuns la noi.

Prin urmare, acum că știți că există, dacă vă apucă vreun dor de confruntări fizice, puteți să declarați, preventiv, „ai grijă, că te upercutez de nu te vezi” sau, ulterior, „l-am upercutat de-a văzut stele verzi”. După caz și nevoi.