25 feb.
Cel mai vechi dicţionar cunoscut datează din anul 600 î.Ch., a fost găsit în Mesopotamia şi e scris în akadiana (limba folosită de asirieni şi de babilonieni).
Cel mai vechi dicţionar explicativ pentru limba engleză datează de la 1604 („A Table Alphabeticall” de Robert Cawdrey), iar dicţionare importante, cum ar fi cel publicat de lexicologul american Noah Webster în 1828, mai trezesc interesul şi astăzi.
Preocupările de elaborare a unui dicţionar al limbii române au fost mai târzii, apărând prin secolul al XVIII-lea. Samuil Micu a întocmit, spre 1800, „Dicţionarium Valachico-Latinum”, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la Tipografia din Buda. Din păcate, autorul a murit în acelaşi an şi tipărirea s-a sistat. La scurtă vreme, tipografia primeşte un alt material lexical, pentru un dicţionar în patru limbi (româno-latino-maghiaro-german), al cărui autor era protopopul Vasile Coloşi. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu şi constituie o serioasă premisă pentru redimensionarea dicţionarului. În 1825 a apărut „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu”, lucrare cunoscută ca „Lexiconul de la Buda”, cu aproximativ 10.000 de termeni.
De asemenea, Petru Maior a fost unul dintre învăţaţii transilvăneni care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit o lucrare în acest sens: „Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi”, apărută la Buda, în 1819 (reprodusă şi în „Lexiconul de la Buda”).
Primul dicţionar explicativ complet al limbii române este „Condica limbii româneşti”, elaborat de Iordache Golescu şi terminat în 1832. Este un dicţionar explicativ, enciclopedic şi etimologic, rămas până astăzi în manuscris. Autorul a lucrat la el circa 30 de ani, dovedind vaste cunoştinţe.
Continuare »