13 oct.
„Sonet CLVII” de Vasile Voiculescu
| Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii? Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame? Poetul sare lacom asupra-naltei glorii, Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame. Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea, Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre, Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea! Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare, Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi; Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare, Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi : Căci stihurilor mele le dau alte destine, Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine. |
You wonder that my slanderers I don’t claw and pull apart? Do lions ever go hunting bugs or picking berries? Poets leap greedily to seize the highest laurels, To sooth with fame’s zesty flesh their sacred hunger. I too chased glory haunting your world’s wastes And vied for her with tigers and with snakes, Running it down into traps and disasters, But within reach of it, beloved, your crossed my way, Your eyes like smiling steel you aimed at me, Proving an easy prey, now before you I kneel. Come, tear my heart and render it immortal, Into my very bowels let creep sweet cruelty. For to my verses I give a new destiny: Their noble blood your meat will be. |
| Vasile Voiculescu | traducere de Margareta Sterian |