Verbul a (se) oglindi vine din limba slavă – oglendati, având atât o dimensiune tranzitivă, cât și reflexivă. Cea mai des utilizată explicație este „a (se) proiecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă”, fiind sinonim cu a (se) răsfrânge, a (se) reflecta. O serie sinonimică ce m-a surprins este alcătuită din a analiza, a cerceta, a examina, a măsura, a observa, a scruta, a studia, a urmări.

Valoarea reflexivă se folosește și despre oameni (deși apare destul de rar și, de obicei, cu oarecare intenție stilistică) – „a se privi în oglindă, a se admira privindu-se în oglindă” , sau cu sens figurat, despre stări, fenomene, acțiuni etc. – „a apărea ca un reflex al anumitor împrejurări, a fi înfățișate de ceva, a-și găsi expresia sau ecoul”.

Continuare »

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »