Verbul a reciti s-a format prin derivare, de la cuvântul de bază a citi, cu prefixul re-, după model francez – relire, și înseamnă „a citi din nou același text”. În limba veche și în limbajul popular, se folosea și verbul a prociti, care presupunea relectura textului în întregime. Iar acestea sunt singurele explicații pe care le oferă dicționarele.

În ciuda acestei aparente simplități, recitirea este un act foarte complex și foarte intens studiat, de pildă, în teoria literaturii. Implică o continuare și o completare a înțelegerii textului, proces asimilat primei lectură. Înseamnă, în speță, începerea interpretării, care presupune studierea strategiilor, remarcarea detaliilor, descoperirea mesajului și – de ce nu – modificarea întregului orizont al semnificațiilor operei.

Continuare »

Verbul a (se) repeta vine din franceză – répéter – şi are un corespondent în germană – repetieren. Înseamnă, mai întâi de toate, „a spune, a face, a produce încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs” ori – reflexivul – „a se produce, a se întâmpla, a avea loc din nou”.

Termenul are şi o serie de sensuri particulare, având în vedere, de pildă, acţiunea de „a citi un text de două sau de mai multe ori pentru a înţelege bine” sau, în condiţii şi mai precise, „a face repetiţia unei lecţii, a unui rol, a unei piese de teatru, muzicale etc.”

În principiu, pare a avea conotaţii pozitive, dar iată şi o modificare de registru: „a urma din nou cursurile clasei sau anului de studiu în care a rămas repetent”, sens utilizat pentru elevi sau studenţi.

Continuare »

Una dintre cele mai interesante experienţe „de dicţionar” pe care le-am încercat a fost cea legată de verbul a certa. L-am căutat într-o doară, fără mari intenţii de a dezvolta un subiect oarecum neplăcut, însă definiţiile găsite mi-au stârnit o curiozitate reală: cuvântul acesta are incredibil de multe sinonime, cele mai multe dintre ele în registru popular-familiar şi regional. Începând cuminte cu explicaţiile, notez „a se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere”, „a face (concomitent) schimb de vorbe de ocară” sau chiar mai mult, „a rupe relaţiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra”. Există apoi expresii care reflectă ieşirea din matca legilor scrise sau nescrise ale vremurilor, precum „a fi certat cu morala” (a se abate sistematic de la principiile de etică), ori „a fi certat cu justiţia” (a nesocoti legile în mod repetat); mai interesante mi se par cele ironice, de genul „certat cu bunele maniere” sau „certat cu apa şi săpunul”. Sunt des folosite sinonimele a se ciorovăi, a se ciondăni, iar pentru registrul popular – a se bălăbăni, a se gâlcevi, a se sfădi. Cu nuanţă învechită şi regională, răsar, din substantivul pricină, a se pricinui si a se pricini, iar dintr-un obicei prost – a pârî. Am găsit şi cuvinte care s-au retras de multă vreme de pe scena lingvistică, precum a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, a probozi, a stropoli, a toi. Există, bineînţeles, variante folosite în limbajul oficial (a admonesta, a apostrofa, a moraliza, a mustra) sau în cel familiar (a dojeni, a dăscăli, a muştrului, a săpuni, a scutura). Şi, dacă vreţi, putem preciza în câte feluri se ceartă oltenii: a se rohoti, a docăni; bănăţenii: a vrevi; sau bucovinenii: a moronci, a putui. Fără umbră de îndoială, campionii sunt moldovenii, care se tolocănesc, se mogorogesc, se smotresc, se cârcotesc, se beştelesc, se ocărăsc, se sfădesc, se suduie şi se oropsesc. Cu mare spor şi – să recunoaştem – cu o inventivitate lingvistică de invidiat.

Continuare »