| It little profits that an idle king, By this still hearth, among these barren crags, Matched with an aged wife, I mete and dole Unequal laws unto a savage race, That hoard, and sleep, and feed, and know not me. |
Biet rege stând cu vârstnica mea soaţă În faţa vetrei, printre stânci pustii, Ce noimă are să-ntocmesc legi strâmbe Pentru un neam barbar ce strânge prăzi, Mănâncă, doarme şi nu mă cunoaşte? |
| Hamelin Town‘s in Brunswick, By famous Hanover city; The river Weser, deep and wide, Washes its wall on the southern side; A pleasanter spot you never spied; But, when begins my ditty, Almost five hundred years ago, To see the townsfolk suffer so From vermin, was a pity. |
Burgul Hameln e-n Braunschweig aflat, Lângă Hanovra, oraş cunoscut; Fluviul Weser, adânc şi lat, Zidu-i scaldă, în partea de sud; Un loc mai plăcut nici n-aţi mai văzut; Dar, când începe povestea de vale, Acum cinci sute de ani fără ceva, Să-i vezi pe târgoveţi aşa De chinuiţi, era o jale. |
| The blessed damozel leaned out From the gold bar of Heaven; Her eyes were deeper than the depth Of waters stilled at even; She had three lilies in her hand, And the stars in her hair were seven. Her robe, ungirt from clasp to hem, No wrought flowers did adorn, But a white rose of Mary’s gift, For service meetly worn; Her hair that lay along her back Was yellow like ripe corn. Herseemed she scarce had been a day One of God’s choristers; The wonder was not yet quite gone From that still look of hers; Albeit, to them she left, her day Had counted as ten years. (To one, it is ten years of years. …Yet now, and in this place, Surely she leaned o’er me — her hair Fell all about my face. . . . Nothing: the autumn-fall of leaves. The whole year sets apace.) It was the rampart of God’s house That she was standing on; By God built over the sheer depth The which is Space begun; So high, that looking downward thence She scarce could see the sun. It lies in Heaven, across the flood Of ether, as a bridge. Beneath, the tides of day and night With flame and darkness ridge The void, as low as where this earth Spins like a fretful midge. |
Slăvita doamnă desfăcu A cerului perdele; Îi erau ochii mai adânci Ca apa din cişmele; Trei crini avea în mâna ei Şi-n păru-i şapte stele. De flori nempodobit, veșmântul Ea îl purta descins; Un alb răsur dat de Maria De gât îi era prins Şi părul ei bălan ca grâul Se revărsa aprins. O zi i se părea c-a fost În ceruri cântăreaţă; Uimirea tot mai stăruia Pe liniştita-i faţă; Măcar că pentru cei din jur O zi era o viaţă. (Iar pentru mine, vieţi şi vieţi… …Acum, aici, odată M-a-mbrăţişat şi-mi era faţa În păru-i îngropată. Frunzişul toamnei cade. Anul Va asfinţi îndată). În casa din vecii zidită A Domnului stătea, În tinda unde-ncepe spaţiul Peste genunea grea Şi soarele, din înălţime, I se părea o stea. Încinge tinda ca o punte Eterul temerar; Jos, zi şi noapte se îngână Şi-şi caută hotar Pân-spre pământul ce se-nvârte Cu zumzet de bondar. |
|
‘Do you not hear the Aziola cry? Methinks she must be nigh,‘ Said Mary, as we sate In dusk, ere stars were lit, or candles brought; And I, who thought This Aziola was some tedious woman, Asked, ‗Who is Aziola?‘ How elate I felt to know that it was nothing human, No mockery of myself to fear or hate: And Mary saw my soul, And laughed, and said, ‘Disquiet yourself not; ‘Tis nothing but a little downy owl.’ |
„Aziola cum plânge n-o auzi? Aproape o fi sub duzi.” Mi-a spus pe când şedeam În colb de-amurg când stea şi sfeşnic nu se-aprind; Şi socotind Că-i vreo femeie plicticoasă ce bocea, „Cine – te-am întrebat – e Aziola?” Ce uşurat să ştiu că om nu este Să nu mă tem de-o ironie sau de-o ură. Tu mi-ai citit în suflet lesne, Şi-ai râs, şi-ai zis: „Din fire nu-ţi ieşi; E doar o cucuvaie mică-n seara sură”. |
| Sad Aziola! many an eventide Thy music I had heard By wood and stream, meadow and mountain-side, And fields and marshes wide,– Such as nor voice, nor lute, nor wind, nor bird, The soul ever stirred; Unlike and far sweeter than them all. Sad Aziola! from that moment I Loved thee and thy sad cry. |
Prin câte amurgiri, mâhnită Aziola! Străinu-ţi vers l-am auzit În crâng, pe râu, poiană şi vâlcea, Prin câmp şi stufăriş la nesfârşit, Cum grai de om, din viori, privighetori sau vânt Nu-mi răscolise sufletul nicicând; Mai altfel şi mai dulce decât toate… Mâhnită Aziola! Din acel ceas Te-am îndrăgit, o, tu, cu tristul glas. |
| P.B. Shelley | traducere de Ion Pillat |
| There was an Old Man with a beard, Who said, ‘It is just as I feared! Two Owls and a Hen, Four Larks and a Wren, Have all built their nests in my beard!’ |
Un bătrân avea o barbă; Spuse: „Veni ziua oarbă! ‒ Două buhe şi-o găină, Trei scatii şi-un cuc, deplină Cuibăreală-ntr-a mea barbă!” |
| Oh what can ail thee, knight-at-arms, Alone and palely loitering? The sedge has withered from the lake, And no birds sing. |
„Ce suferinţă, cavaler în zea. Te face, palid, să te pierzi? În lac rogoz şi trestii s-au uscat, Cu păsări nu te mai dezmierzi. |
© 2026 blog.ro-en.ro