Verbul a blestema este vechi de când limba, probabil ca şi obiceiul. Cel dintâi sens indicat de dicţionare se referă la „a invoca urgia divinităţii împotriva cuiva”, moment în care trimite la a afurisi, a anatemiza şi a excomunica. Termenul funcţionează şi în spaţiul laic, cu diferite grade de intensitate, de la simpla aruncare cu zisa – „a vorbi de rău pe cineva” (sinonim cu a ponegri, a defăima) până la adevărata artă. Mi se pare interesant felul în care dicţionarele fac diferenţă între simpla rostire a unor termeni din această sferă – „a exprima, a rosti un blestem împotriva cuiva”, şi o oarecare nuanţă faptică, de acţiune – „a supune unui blestem, a condamna la nenorocire”, care depăşeşte simpla rostire a vorbei la mânie.

Dincolo de convingerea mea interioară că tot blestemul se întoarce asupra celui care i-a dat drumul în lume, e captivant felul în care rostirea acestuia poate fi, de la început, îndreptată împotriva propriei persoane, atunci când asimilează gestul de „a cârti, a se revolta împotriva vieţii, a soartei” (deja nenorocite, din câte se vede, deci fără vreo noimă şi necesitate a adăugirii şi agravării afuriseniei). Şi, tot astfel, e de remarcat nuanţa reflexivă, cea care se referă la „a face jurământ, a se jura”, luând asupră-şi blestemul drept pedeapsă, recunoscut meritată, şi asumată în caz de vină. Cele mai des folosite sinonime, extrem de încărcate conotativ, sunt a înjura, a ocărî şi a huli.

Continuare »