| Away with your fictions of flimsy romance; Those tissues of falsehood which folly has wove! Give me the mild beam of the soul-breathing glance, Or the rapture which dwells on the first kiss of love. |
Mi-e silă de-acele neroade visări Pe care minciuna, târâş, le-a ţesut. Voi daţi-mi, deci, raza, candidei mirări Şi vraja-mpletită de-ntâiul sărut. |
| My soul is dark — Oh! quickly string The harp I yet can brook to hear; And let thy gentle fingers fling Its melting murmurs o’er mine ear. If in this heart a hope be dear, That sound shall charm it forth again: If in these eyes there lurk a tear, ‘Twill flow, and cease to burn my brain. |
Mi-e sufletul întunecat. Hai, zi-mi din harpa ta cu-alinătoare strune, îndeamnă de pe ele spre-nălţimi un murmur tandru în auz să-mi sune. Nădejdi de mai rămân, să le adune din fundurile inimii la loc; vreo lacrimă stingheră de rămâne, curgând să-mi stingă al durerii foc. |
| But bid the strain be wild and deep, Nor let thy notes of joy be first; I tell thee, minstrel, I must weep, Or else this heavy heart will burst; For it hath been by sorrow nursed, And ached in sleepless silence long; And now ‘tis doom’d to know the worst, And break at once — or yield to song. |
Dar cântecul să-l faci intens, adânc, şi nu întâi să-mi zici de veselie: căci musai, barde, mi-e acum să plâng, ori inima-mi s-o rumpe în vecie. Hrănită ziua numai cu jelie, tovarăş noaptea dorul greu i-a fost: de-acu sfârşitul poate doar să-l ştie, ori poate-n cânt să afle adăpost. |
| Byron | traducere de Paul Abucean |
| To sit on rocks, to muse o’er flood and fell, To slowly trace the forest’s shady scene, Where things that own not man’s dominion dwell, And mortal foot hath ne’er or rarely been; To climb the trackless mountain all unseen, With the wild flock that never needs a fold; Alone o’er steeps and foaming falls to lean; This is not solitude, ‘tis but to hold Converse with Nature’s charms, and view her stores unrolled. |
Să şezi visînd pe ţărm, pe lunci, pe stînci, să mergi unde-i pădurea mai obscură, în locuri unde tainele-s adînci şi unde tu eşti cea dintîi făptură; să vezi de sus ce alţii nu văzură, s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta, s-admiri un pisc, un hău, o apă pură nu-i a fi singur, ci a conversa cu farmecul Naturii, cu măreţia sa. |
| But midst the crowd, the hurry, the shock of men, To hear, to see, to feel and to possess, And roam alone, the world’s tired denizen, With none who bless us, none whom we can bless; Minions of splendour shrinking from distress! None that, with kindred consciousness endued, If we were not, would seem to smile the less Of all the flattered, followed, sought and sued; This is to be alone; this, this is solitude! |
Dar în mulţime, forfotă, foială, s-auzi, să vezi, să simţi şi să posezi, pierdut, pribeag, muncit de îndoială, lipsit de ale dragostei dovezi, neadecvat, scăzut, lovit de boală! Să n-ai un prieten, un ortac, un frate, să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi, cu milioane-n faţă şi în spate e a fi singur, e singurătate! |
| Byron | traducere de Paul Abucean |
© 2024 blog.ro-en.ro