06 iun.
sixth
Exerciţiu de pronunţie
05 iun.
„To One in Bedlam” de Ernest Dowson
| With delicate, mad hands, behind his sordid bars, Surely he hath his posies, which they tear and twine; Those scentless wisps of straw that, miserable, line His strait, caged universe, whereat the dull world stares. |
El rupe și-mpletește mănunchi de flori de câmp După zăbrea, cu degete subțiri și șui, Flori seci, fără mireasmă, biet smalț al lumii lui Cea strâmtă, către care se-nhoalbă gloata tâmp. |
| Pedant and pitiful. O, how his rapt gaze wars With their stupidity! Know they what dreams divine Lift his long, laughing reveries like enchanted wine, And make his melancholy germane to the stars’? |
Semețe și blajine, privirile-i (haihui) Cum luptă cu nătângii! știu ei ce vis divin I-nseninează veghea precum un magic vin, Îngemănând aleanul cu aștrii cerului? |
| O lamentable brother! if those pity thee, Am I not fain of all thy lone eyes promise me; Half a fool’s kingdom, far from men who sow and reap, All their days, vanity? Better then mortal flowers, Thy moon-kissed roses seem: better than love or sleep, The star-crowned solitude of thine oblivious hours! |
Biet frate-al meu! Ce haruri îmi tot promiți tu mie Cu ochii rătăciți, nu mă îmbie: Vătaf să fiu în țara demenței? Nu plugar? Dar, sărutat de lună, mai scump măceșu-ți pare Ca muritoarea roză; mai dulci ca somnul par, Sub nimb de stele, anii, sihaștri, de uitare! |
| Ernest Dowson | traducere de Tudor Dorin |
03 iun.
a (se) pedestri
Verbul a (se) pedestri este un termen învechit, derivat al lui pedestru („care merge, care călătorește pe jos” - astăzi rar). Înseamnă „ a descăleca, a merge pe jos”, cu o nuanță interesantă - „a descăleca pentru a merge pe jos”, putându-se referi și la o acțiune forțată a cuiva de „a face, a sili să descalece, să rămână pe jos”. Nu insist mai mult, pentru că nici dicționarele nu fac asta, destul a spune că a fost o surpriză să aflu că există.
Așa cum i se întâmplă oricărui voinic (ori voinice) care are armăsar de poveste, uneori rămâne omu’ fără mijloc de transport personal. Ba se-mbolnăvește, ba îi cade vreo potcoavă, ba îi cad dinții și trebuie dat la ramblă. Orișicum ar fi, necazurile nu vin niciodată singure, mai ales când rămâi, exact când ai vrea să fii teribil de eficient, taman fără mijloace rapide de a te mișca. Adică fără cai. Putere.
Am pățit de câteva ori asta, cu mașina cea veche. Și am pățit iară, când am dat mașina veche, ca să-mi iau alta nouă. Care, apropo, e grozavă! Dar nu despre asta vreau să vă spun acum, ci despre perioadele mele de pedestru, care, la început, erau groaznic de frustrante, însă au devenit, în timp, o reală plăcere. (Bine, poate și de unde mi-am luat casă lângă serviciu, ceea ce în București e o adevărată binecuvântare - dar nu-mi stricați demonstrația cu explicații logice!)
Am găsit, astfel, timp să merg pe jos până la școală - să fac, prin urmare, mișcare; să cunosc mai bine cartierul în care trăiesc - și să-i admir casele și liniștea (incredibilă pentru zona asta!); să mă bucur de cerul senin, chiar și de orice picătură de ploaie - știu, e cam poetică partea asta, dar mie ajunseseră să-mi lipsească plimbările, pur și simplu!
Cred că, până la urmă, și lipsa vitezei - viteză fără de care avem impresia că n-am putea trăi și care ne-a devenit o a doua natură - este o lecție pe care oricine (mai ales orice „cavaler”) ar trebui să o învețe, căci e bine a te pedestri din când în când. Ca să-ți amintești cum să-ți sincronizezi bătăile inimii cu pașii. Și invers.
