26 oct.
„Sonet CLXIII” de Vasile Voiculescu
| Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge, Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii… Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii, Privighetoarea oarbă cu mult mai dulce plânge. Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât, Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare. Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii ? Ah, inimă şi coarde-mi sunt deopotrivă mute, Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii: Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă, Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă! |
Of love’s waste all that I might recover Is a rope twisted together out of your dainty frocks… But other voices counsel me to forgive, turn a blind eye, The sightless nightingales more sweetly sing their strain. Give in, my pain, so that we can exalt the runaway And, instead of revenge, wring out of art And immortality tears which turn hideous treason Into the world’s most brilliant ornament. But who can lend me now both verse and soul, When I am missing you, the miracle’s true essence? My heart and strings are dumbed Now when I clearly see the lie’s abyss: My eyes were blind when you were close to me, Your dazzling splendour brought the song to life! |
| Vasile Voiculescu | traducere de Margareta Sterian |
