Ca tot românul, m-am gândit şi eu la un moment dat să emigrez. Însă odată acceptată posibilitatea, a apărut întrebarea cu adevărat grea: unde?

Ca să mă simt bine într-un loc, pentru mine este foarte importantă limba pe care aş auzi-o în jurul meu. Aşadar, ar trebui să aleg limba care-mi place. Care să fie oare?

Italia este destinaţia multor români, iar italiana cred că se învaţă relativ uşor. Însă nu e ceartă ca aia în italiană, parcă a fost făcută pentru aşa ceva. Primul scandal poate ar fi simpatic, dar apoi m-aş gândi cum să dispar mai repede.

Prin Germania treaba merge bine, oameni serioşi, dar mi s-ar părea că mă înjură tot timpul. Doamne, fereşte să mă fi îndrăgostit de o nemţoaică: dacă-mi spunea de câteva ori „Ich liebe dich”, îi spuneam şi io vreo două de mamă-mamă.

Olanda mi se părea ţara ideală ca să-ţi duci tinereţea: libertate, distracţie etc. Dar au limba aceea cu „scârţ”. Şi cred că m-ar durea gura la propriu după o discuţie mai lungă în „olandeză”.

Când eram puştan, de abia începeam să mă prind ce e aia femeie, făcusem o slăbiciune pentru suedezele blonde, cu părul lung. Pe atunci însă auzisem în limba „suedeză” numai versurile cântecelor formaţiei ABBA, care sunau bine. După ce am auzit suedeza adevărată, am rămas cu impresia că ceva e defect. Iar impresia asta o am despre toate limbile nordice, pe care, sincer, nu le pot diferenţia.

Engleza ar fi o limbă bunicică, dar am ceva bai cu accentul. Britanicii par politicoşi şi când nu sunt, la americani depinde pe lângă ce alţi imigranţi nimereşti, iar la australieni e cam opusul britanicilor (normal, doar sunt pe partea cealaltă a Pământului).

Francezii sunt cam fuduli şi fiţoşi pentru gustul meu, iar asta s-a impregnat şi în limba franceză. Plus că e o limbă înşelătoare. Aţi auzit, desigur, întrebarea „Voulez-vous coucher avec moi?”. Chiar dacă nu ştii ce înseamnă, eşti tentat să răspunzi afirmativ. Şi vă spun eu, nu-i întotdeauna o idee bună.

În orice ţară de limbă spaniolă aş simţi că trăiesc într-o telenovelă. Cred că e o limbă tare bună pentru stat la poveşti, dar şi pentru bârfit. Dacă ai nenorocul să ajungi subiect de bârfă, îţi înfloresc spanioloaicele nişte întâmplări de te minunezi ce crede lumea că ai fi în stare.

Şi apoi e portugheza. Ei, asta chiar m-ar tenta. E suficient să aud pe cineva vorbind în portugheză şi, indiferent ce zice, mă cuprinde buna dispoziţie. Ar fi doar o problemă: mi-e teamă că aş deveni suspect să fiu bine dispus tot timpul, mai ales că unii mai au şi necazuri.

Aşa că până la urmă am stat acasă. Are şi româna cusururile ei, dar măcar m-am obişnuit cu ea. Că o ştiu de mic. Şi apoi pot să cârcotesc în voie, că aşa e pe la noi.