07 ian.
Ceai
Mai bine era dulce 
Arhiva categoriei 'Traduceri'
06 ian.
„The Gardener I” de Rabindranath Tagore
| „Ah, poet, the evening draws near; your hair is turning grey. Do you in your lonely musing hear the message of the hereafter?” „It is evening, the poet said, and I am listening because some one may call from the village, late though it be. I watch if young straying hearts meet together, and two pairs of eager eyes beg for music to break their silence and speak for them. Who is there to weave their passionate songs, if I sit on the shore of life and contemplate death and the beyond? The early evening star disappears. The glow of a funeral pyre slowly dies by the silent river. Jackals cry in chorus from the courtyard of the deserted house in the light of the worn-out moon. If some wanderer, leaving home, come here to watch the night and with bowed head listen to the murmur of the darkness, who is there to whisper the secrets of life into his ears if I shutting my doors, should try to free myself from mortal bonds? It is a trifle that my hair is turning grey. I am ever as young or as old as the youngest and the oldest of this village. Some have smiles, sweet and simple, and some a sly twinkle in their eyes. Some have tears that well up in the daylight, and others tears that are hidden in the gloom. They all have need for me, and I have no time to brood over the afterlife. I am of an age with each, what matter if my hair turns grey?” |
Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul. Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo? E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat, Cu toată ora târzie, veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea şi să vorbească pentru ei. Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo? Cea dintâi stea a serii se stinge, flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut. Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii. Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze Noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor? Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul. Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân, asemeni celui mai tânăr sau mai bătrân din satul acesta. Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire. Unii au lacrimi ce ţâşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în întuneric. Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo. Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul |
30 dec.
„Gitanjali – IV” de Rabindranath Tagore
| Life of my life, I shall ever try to keep my body pure, knowing that thy living touch is upon all my limbs. I shall ever try to keep all untruths out from my thoughts, knowing that thou art that truth which has kindled the light of reason in my mind. I shall ever try to drive all evils away from my heart and keep my love in flower, knowing that thou hast thy seat in the inmost shrine of my heart. And it shall be my endeavour to reveal thee in my actions, knowing it is thy power gives me strength to act. |
Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare. Mereu mă voi sili să păzesc de toată înşelăciunea cugetul meu, ştiind că Tu eşti Adevărul care deşteaptă lumina minţii în sufletul meu. Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea, ştiind că ai lăcaşul Tău în cel mai ascuns altar al inimii mele. Iar truda mea va fi să Te descopăr prin faptele mele, ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez. |
23 dec.
„Sonet XXIV” de William Shakespeare
| Mine eye hath played the painter and hath stelled Thy beauty’s form in table of my heart. My body is the frame wherein ‘tis held, And perspective it is best painter’s art; |
Ochiul, pe placa inimii mi-a scris, pictor timid, întreaga-ţi frumuseţe şi-o rană-i trupu-nconjurând ca-n vis mirajul perspectivei cu dulci feţe |
| For through the painter must you see his skill; To find where your true image pictured lies, Which in my bosom’s shop is hanging still, That hath his windows glazèd with thine eyes. |
că numai pictoru-ar putea afla adevăratul chip pictat, cel care în inima-atelier va sta al cărui geam, privirea ta îmi pare. |
| Now see what good turns eyes for eyes have done: Mine eyes have drawn thy shape, and thine for me Are windows to my breast, wherethrough the sun Delights to peep, to gaze therein on thee. |
Vezi, ochii mei li-s ochilor robiţi, pictează-ai mei şi-ai tăi, vitrai de temple ţin loc ferestrei mele, străjuiţi de soarele ce vine să-i contemple. |
| Yet eyes this cunning want to grace their art: They draw but what they see, know not the heart. |
Şi totuşi, ochii spun numai ce văd, ei nu citesc al inimii prăpăd. |
| William Shakespeare | traducere de Gheorghe Tomozei |
16 dec.
„Frunze” de Mircea Ivănescu
| aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului, să aştept să se facă noapte la capătul străzii singurătatea mea de acuma mai are ceva la fel cu cea din copilărie, când nu ştiam că trece pentru totdeauna vremea? nu se poate răscumpăra cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne adevărat nici un gest, chiar aşezat pe stradă cu capul în mâini? şi lumina, care se spulberă pe obiecte, şi obiectele se fac frunze, şi se fac frunze. |
I would like to sit on the edge of the sidewalk and wait for night to fall at the end of the street. The loneliness I now feel resembles still the loneliness of my childhood, when I did not know that time is lost forever. Is there nothing that can redeem that time? Is there not a single gesture that remains true, even as I sit in the street, my head buried in my hands? The light crumbles on objects, the objects turn into leaves, they turn into leaves. |