Ştreangul are o reputaţie proastă, pentru că nimeni nu vrea să îl simtă la gât, însă sensul cu care este cel mai bine cunoscut, acela de funie cu care sunt spânzuraţi cei osândiţi la moarte, este doar un caz particular. De fapt, „ştreang” înseamnă „frânghie”, „funie” (de obicei, făcută din cânepă).
Interesant este şi că „ştreang” este cel mai lung cuvânt monosilabic din limba română. Dacă ţii neapărat să-l desparţi în silabe, îţi vine să te spânzuri, nu alta.
O serie, în ordinea fonemului exersat în principal:
Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia de bucuria lui Bucurel care s-a întors bucuros de la Bucureşti.
Continuare »
Cel mai vechi dicţionar cunoscut datează din anul 600 î.Ch., a fost găsit în Mesopotamia şi e scris în akadiana (limba folosită de asirieni şi de babilonieni).
Cel mai vechi dicţionar explicativ pentru limba engleză datează de la 1604 („A Table Alphabeticall” de Robert Cawdrey), iar dicţionare importante, cum ar fi cel publicat de lexicologul american Noah Webster în 1828, mai trezesc interesul şi astăzi.
Preocupările de elaborare a unui dicţionar al limbii române au fost mai târzii, apărând prin secolul al XVIII-lea. Samuil Micu a întocmit, spre 1800, „Dicţionarium Valachico-Latinum”, pe care autorul l-a lansat într-un prospect din 1806, ca urmând să apară la Tipografia din Buda. Din păcate, autorul a murit în acelaşi an şi tipărirea s-a sistat. La scurtă vreme, tipografia primeşte un alt material lexical, pentru un dicţionar în patru limbi (româno-latino-maghiaro-german), al cărui autor era protopopul Vasile Coloşi. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu şi constituie o serioasă premisă pentru redimensionarea dicţionarului. În 1825 a apărut „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu”, lucrare cunoscută ca „Lexiconul de la Buda”, cu aproximativ 10.000 de termeni.
De asemenea, Petru Maior a fost unul dintre învăţaţii transilvăneni care s-a ocupat în mod special de ortografie şi a tipărit o lucrare în acest sens: „Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi”, apărută la Buda, în 1819 (reprodusă şi în „Lexiconul de la Buda”).
Primul dicţionar explicativ complet al limbii române este „Condica limbii româneşti”, elaborat de Iordache Golescu şi terminat în 1832. Este un dicţionar explicativ, enciclopedic şi etimologic, rămas până astăzi în manuscris. Autorul a lucrat la el circa 30 de ani, dovedind vaste cunoştinţe.
Continuare »
* airbag e un anglicism adus pe meleaguri mioritice cu tot cu pronunţie (érbeg); despărţirea în silabe respectă regula compuselor (air-bag), iar pluralul pare cât se poate de autohton (airbaguri)
* aiuri, verb folosit în limbaj familiar cu sensul de a zăpăci, lipsea până acum (nu bănuiesc de ce, că doar ne e propriu ca aerul); s-a revenit spectaculos la realitate, şi iată-l, cu prezentul aiuresc, trecutul aiurea şi realizabilul să aiurească
* à la vine să sporească numărul prepoziţiilor rafinate preluate de la fraţii noştri francezi, motiv pentru care DOOM-ul nu găseşte cu cale a da mai bun exemplu decât à la Cluj; independent, sunt menţionate * à la carte (pronunţat alacart), * à la grecque (pronunţat alagrec), * à la longue (pronunţat alalong), * à la russe (pronunţat alarüs)
! ala-bala nu mai este substantiv invariabil, ci interjecţie
alaltăieri era şi-nainte, dar în noul DOOM dă o serie de adverbe compuse, în funcţie de momentul zilei, precum *alaltăieri-dimineaţă, *alaltăieri după-amiază, * alaltăieri după-masă, * alaltăieri-noapte, * alaltăieri-seară
© 2026 blog.ro-en.ro
