Verbul a îmboboci ascunde, sub aparenta banalitate a sunetelor articulate, miracolul vieţii, sau cel puţin al (re)începerii ei. Nu are foarte multe explicaţii de dicţionar, de parcă însăşi simplitatea ar fi vreo condiţie implicită a esenţei sale. Sensul de bază are în vedere lumea vegetală din jurul nostru, vorbind despre plante – „a face boboci” sau despre muguri – „a începe să se desfacă”. Termenul are şi o semnificaţie metaforică (şi mereu mi-o amintesc pe bunica privindu-ne cu drag şi alintându-ne „bobocul mamei!”), care priveşte strălucirea omului tânăr sau fericit ca pe un miracol – „a deveni frumos şi atrăgător ca o floare”. Dicţionarele nu precizează sinonime, cu excepţia unui regionalism pe care nu-l mai auzisem – a împupi.

Îmi place sentimentul acesta că lumea toată e un boboc. Ezitant când şi când, acoperit de nori şi pe obraz cu urme de ploaie, dar pornit inevitabil pe drumul spre desăvârşirea înfloririi. Frumuseţea întreagă a florii se ghiceşte în frăgezimea bobocului şi nu cunosc multe bucurii asemănătoare anticipării acestei izbucniri spre lumină. Florile mele din casă, toate îşi fac de cap primăvara, întrecându-se în îmbobociri care mai de care mai spectaculoase şi mai zgomotoase în culoare. Dar îmbobocirea din oameni mi se pare cel mai frumos spectacol din lume! O identific cu adolescenţa, dar fiecare reiterare a ei, în maturitatea mea sau a celor din jur, mă umple de încredere. Căci odată sfârşită în căderi absurde de petale, ea anunţă de fapt, în ordinea lucrurilor, o viitoare altă îmbobocire.