Verbul a (se) întrista se poate referi atât la motivul care provoacă starea („a face să devină trist”), cât şi la dispoziţia însăşi („a deveni trist”), având drept sinonime pe a (se) posomorî, a (se) mâhni, a (se) amărî, a (se) îndurera, cu grade diferite de intensitate, de la a afecta la a durea, de la a răni la a scârbi. Foarte frumos sunător mi se pare a dosădi, pe care îl mai auzisem cu valoare adjectivală, căruia îi dădeam însă, în context, o altă semnificaţie. Toate cuvintele acestea trimit la o stare sufletească apăsătoare care, din motive dintre cele mai variate, amestecă în diverse proporţii mâhnirea, amărăciunea, melancolia, duioşia şi regretul…

Care de câtăva vreme mă bântuie şi pe mine. S-a încuibat în suflet şi nu se mai lasă deloc dusă… Mi-a spus odată cineva, uitându-se lung la mine, că numai oamenii optimişti în esenţa lor profundă pot fi cu adevărat trişti. Am zâmbit atunci şi n-am înţeles exact ce încerca să-mi spună… Nu ştiu nici azi dacă am înţeles; tot ce ştiu despre întristările mele este că sunt rare şi adânci. Şi trec. Vin mai ales la sfârşitul iernii, când îşi zâmbeşte amăgitor primăvara soarele la noi, izvorâte dintr-o stare de oboseală nemăsurată. Câteodată le alung repede, aruncând în ele cu vitamine, magneziu, calciu şi „lithium sunset”. Uneori însă mi le îngădui, pentru că aduc cu ele odată şi dorul: de ziua de ieri, de oamenii de odinioară, de mine de altădată, de ce-ar fi putut să fie, într-un mâine care nu mai e de multă vreme posibil. Şi mi-e bine, ca atunci când depeni amintiri cu un prieten drag, pentru că întristarea e o proprietate a sufletului meu, nu o tragedie a lui.