Verbul a moși s-a format, nu de la substantivul moş, aşa cum ar părea, ci direct de la moaşă. De fapt, tot de acolo vine şi moş, prin derivare regresivă, pentru că, în vechime, moșul era omul moaşei, iar el putea avea orice vârstă. Sensul termenului care stă la baza acestei familii lexicale a fost stabilit prin analogie cu albaneza (limbă-soră dinspre partea noastră tracică), în care există moshë („vârstă”).

Prin urmare, în lumea veche, moaşa, femeie respectabilă și cinstită în sat, era – în cel mai adevărat sens al cuvântului – o instituție. Principala ei atribuţie, de al cărei nume a rămas până astăzi legată din punct de vedere etimologic, era moşitul, adică ajutorul dat, la naștere, femeilor din comunitate.

Verbul despre care discutăm are un prim sens legat de acest aspect, ce înseamnă „a da ajutorul necesar unei femei la naștere, a ajuta un copil să se nască; a da nou-născutului primele îngrijiri, a-i tăia buricul”, fiind asociat, în vremurile noastre, chiar unei meserii. Semnificația mai rar întâlnită este echivalentă cu „a învăța minte”, sinonim cu a bate, a struni.

Termenul mai are un sens, folosit în registru familiar, aflat în mai strânsă legătură cu încetinirea vitezei de reacție odată cu vârsta – „a lucra încet, a face cu zăbavă un lucru, a se trudi mult – de obicei fără rezultat satisfăcător, a nu mai isprăvi o treabă începută, a se căzni (fără succes)”. În această situație, verbul are mai multe sinonime, mult mai des utilizate: a migăli, a se mocăi, a se mocoși, a moşmoli, a moşmondi, a moşmoni, a ticăi.

Aşa cum spuneam, există o meserie asociată acestui cuvânt, iar femeile care nasc – fie și în spital – sunt ajutate, pe lângă doctori, de moaşe. Fără să fie, în mod necesar, în vârstă și fără să aibă un rol deosebit în comunitate (lucru foarte greu de realizat în comunitățile mari de tip urban), acestea păstrează, din timpuri apuse, o cutumă ancestrală. Până la urmă, oricât de avansată ar fi tehnologia, nevoile de bază ale umanității par a se modifica mult mai greu.