Verbul a induce vine din latinescul inducere, cu sensuri după franțuzescul induire. Înseamnă, în primul rând, „a împinge, a îndemna pe cineva să facă un lucru”, iar folosit în logică se referă la „a face un raționament inductiv”, adică „a afla prin inducție” – în opoziție cu a deduce. Cel de-al doilea sens se utilizează în fizică, având în vedere acțiunea de „a produce un câmp electric prin inducție electromagnetică”.

Sinonimele sunt destul de numeroase, verbul fiind, în funcție de context, echivalent al lui a cauza, a conduce, a determina, a incita, a împinge, a produce, a provoca. Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, o altă serie sinonimică este a amăgi, a înșela, a păcăli, a șmecheri – când termenul este folosit în expresia „a induce în eroare”, adică „a face pe cineva să creadă sau să i se pară că ceva este altfel decât e în realitate; a face să ia un neadevăr drept adevăr”.

Inducția logică este o formă fundamentală de raționament, care presupune trecerea de la particular la general. Sensul extins al termenului sugerează că o concluzie trasă în acest fel poate fi realizată la presiunea sau sugestia altcuiva – care ar intenționa să distorsioneze adevărul. Și într-un caz, și în celălalt, important este ca firul să fie urmărit îndeaproape, verificarea să se facă pas cu pas, iar de la o etapă la alta să nu lipsească nicio verigă logică.

Oamenii sunt însă ființe ciudate, cărora le place să creadă că varianta pe care o cunosc ei este cea universal valabilă. Care pot fi ușor făcuți să vadă ceea ce vor să vadă. Prin urmare, povestea asta legată de verbul a induce se complică, uneori, pentru că întregul proces poate fi compromis cu mare ușurință. Dar, așa supuse erorii cum sunt inducțiile noastre, ne sunt la îndemână, pentru că valorifică experiența personală de viață și ne reprezintă. Până la urmă, chiar și din asta învățăm, ca din orice altă greșeală!