Verbul a contesta face parte dintr-o categorie aparte, cea a cuvintelor pătrunse în limbă într-o frenezie a relatinizării, confirmată pe filieră franceză (contester). Are, din punctul meu de vedere, atât aspecte pozitive, cât şi aspecte negative între semnificaţiile sale. Şi, privind lucrurile într-un anumit fel, mai complex, cred că fiecare vorbitor decide pentru sine care şi cum se aşază lucrurile pe axul bun-rău.

Astfel, primul sens al termenului se referă la „a nu recunoaşte dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva, a nu admite existenţa sau necesitatea unui lucru”, fiind sinonim cu a tăgădui. El poate fi utilizat în sfera juridică, presupunând acţiunea de „a face contestaţie”. Într-o accepţie mai extinsă, verbul se poate referi la adevăruri, fenomene, fapte, având în vedere intenţia de „a declara ca fiind neadevărat”, stabilind sinonimie cu a nega.

Exceptându-le pe cele deja menţionate, dicţionarele mai precizează, prin urmare, o serie de sinonime precum a dezminţi şi a renega, dar şi pe învechitul a protesta – despre care aş spune însă, ca o observaţie personală, că pare a reveni la viaţă. De asemenea, sunt amintite, dintre antonime, a afirma, a atesta, a recunoaşte. Unul dintre sensurile cele mai… „diplomate” ale verbului este „a pune în discuţie”, care sugerează că, fără a fi definitiv, actul de a contesta presupune exprimarea unor rezerve şi nesupuneri.

Ceea ce, în fond, nu e deloc rău. E în firea omului să-şi facă propriile evaluări. E corect să nu accepte oricând, oriunde, ceea ce i se dă de-a gata, fără să cugete cu mintea sa. E normal să reacţioneze atunci când se simte nedreptăţit. Întrebarea e: când trebuie să se oprească din a se jelui şi să accepte cuvântul celui autorizat să-i dea o soluţie independentă de dorinţele sale? Greu de zis, dar cred că răspunsul corect este: atunci când acceptă autoritatea în drept să-l judece. Şi constat că aceste „autorităţi” sunt din ce în ce mai puţine şi mai fragile… Oare prin grădiniţe o mai fi supravieţuit?