Verbul a jigni are două sensuri principale şi o mulţime de conotaţii negative. Înseamnă „a atinge pe cineva în onoarea sau demnitatea sa”, semnificaţie ce adună numeroase sinonime: a atinge, a injuria, a insulta, a invectiva, a înjosi, a leza, a ofensa, a răni, a sudui, a ultragia, a vexa. Celălalt sens este mai vechi şi se referă la „a aduce, a face să suporte un prejudiciu, a cauza pagubă”.

Nu e mare complicaţie să înţelegi ce vrea să zică verbul ăsta, ori că efectele lui nu sunt deloc dintre cele plăcute, însă mulţi dintre noi fac din asta o formă de distracţie. Suntem care mai de care mai strălucitor în replici, mai dispus a-şi dovedi o superioritate ce-i pare contestată mereu şi în nevoie de apărare. Şi nu e important să dovedeşti neapărat că eşti superior tu, cât să arăţi cumva, cu vreun deget, că celălalt e mai puţin ca tine.

Mai ales pe reţelele de socializare suntem darnici cu injuriile: ăla nu arată bine, ăla nu gândeşte la fel ca mine, ăla scrie cu greşeli, ăla ascultă muzica nepotrivită. Cei care cred în Dumnezeu suferă la fel de multe jigniri ca şi cei care se recunosc atei – depinde ce şi pe cine citeşti. Cei care au alte hobby-uri decât ale noastre – de fapt, stai, că nu ne interesează musai ce hobby-uri au, dacă nu e acelaşi cu al nostru – sunt nişte fraieri!… Toţi, la grămadă, nici măcar nu mă obosesc să direcţionez atacul.

Sunt absolut sigură că nu sunt cea mai tolerantă persoană din lume. Şi nici nu mă exclud dintre cei despre care am vorbit mai sus… din păcate. Dar uneori am impresia că tare ne-ar prinde bine nişte lecţii despre cum să tăcem cu stil. N-am nimic bun de zis despre nimeni – tac; nu-mi place cum arată/gândeşte/scrie altul pe paginile lui – nu-l urmăresc (sunt, în fond, paginile lui şi e liber să scrie ce doreşte acolo). Jignirile adresate lui mă coboară, acolo, lângă el: cu cât consider că-i mai jos, cu atât mai jos mă duc după el.