Despre verbul a agasa (venit din franţuzescul agacer) aveam impresia că are un singur sens, extrem de clar şi concis. Înseamnă „a plictisi cu insistenţe”, iar sinonimele sunt destul de numeroase – a deranja, a enerva, a exaspera, a incomoda, a irita, a plistisi, a stânjeni. Aşa cum se observă cu uşurinţă, accentul cade, din acest punct de vedere privind lucrurile, pe senzaţia de disconfort pe care o astfel de acţiune o provoacă „agasatului”.

Schimbând puţin perspectiva asupra lucrurilor, se pare că verbul mai are un sens, care insistă pe intenţia „agasantului” de a provoca o reacţie, însemnând „a irita în mod intenţionat, îndemnând la acţiuni duşmănoase”, fiind antonim al lui a calma. Sinonimele sunt cel puţin la fel de numeroase ca şi în celălalt caz – a aţâţa, a hărţui, a incita, a instiga, a întărâta, a provoca, a stârni, a zădărî.

Mie mi se pare chiar simpatic verbul ăsta, pentru că e onest: sună aşa cum spune – agresiv, iritant, enervant. Nu cred că sunt multe lucruri care mă pot agasa. Apare, din timp în timp, câte un om, dar toleranţa mea este o forţă a naturii per se, aşa că ignor cu eleganţă stimulii. Cu o singură excepţie: când sunt obosită primăvara! Devin un fel de nerv uriaş pentru care orice impuls devine un motiv de iritare.

Şi tocmai cam pe-atunci se apucă şi universul de farse: lucruri agasante aruncate peste tot în calea mea; lume care n-are altceva de făcut decât să mă agaseze pe mine; vreme stricată sau mofturoasă sau încăpăţânată şi agasantă; treburi multe care nu se rezolvă deloc singure şi au deadline-uri imposibile… Şi de la capăt. Fără sfârşit. Nu mă salvează nici somnul, nici dragostea, nici munca. Ni-mic. Bine că nu e primăvară tot anul!