Verbul a cere are foarte multe sensuri şi foarte multe sinonime, fiinţând în limbă încă de la începuturile sale. Se referă, în primul rând, la „a-şi manifesta dorinţa de a avea ceva, a se adresa cuiva pentru a obţine ceva, pentru a-l convinge să îndeplinească o dorinţă”, apoi la „a face unei fete propuneri de căsătorie” (adică a peţi). Cel de-al treilea sens trimite la „a cere de pomană, a implora”, stabilind sinonimie cu a cerşi, şi abia spre finalul articolului explicativ apare şi ideea „a pretinde ceva în baza unui drept, pornind de la prevederile legii”, cu sinonime ca a exige, a reclama, a revendica, a solicita. Presupun că ordinea este stabilită de evoluţia pe axa temporală şi de răspândirea sensului, însă rămâne interesant faptul că termenul e mai curând asociat cu cerşetoria decât cu revendicarea.

Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, verbul poate avea între conotaţii obligativitatea, adică „a impune, a face să fie necesar”, cu sinonime ca a comporta, a implica, a necesita, a reclama, a pretinde (în structuri precum „copilul cere atenţie” ori „se cere să…”). Ori dimpotrivă, se poate referi, pur şi simplu, la simplul moft – a dori, a pofti, a voi, a vrea. Foarte interesante sunt expresiile, dintre care folosim des a cere voie – „a stărui pe lângă cineva, a ruga pe cineva pentru a obţine permisiunea”, a cere socoteală/cont/seamă – „a trage la răspundere, a pretinde lămuriri de la cineva”, a cere satisfacţie – „a pretinde compensaţie morală în urma unei jigniri sau a unei insulte”, ori celebra vorbă ochii văd, inima cere – structură care traduce dorinţa, pofta, voinţa de ceva ori de cineva.

Sunt situaţii în viaţă când a cere nu e sinonim cu a cerşi. Există cereri îndreptăţite, justificate, născute din verticalitate şi din principiu. A cere statului să-mi respecte drepturile (mie, ca cetăţean) şi să-şi facă datoria faţă de mine (eu, cetăţean) nu are nicio legătură cu întinsul mâinii. Nu înseamnă că muncesc mai puţin, nu înseamnă că sunt – automat – un chiulangiu de frunte ori vreun pomanagiu. Dimpotrivă: cu cât sunt mai muncitor şi mai cinstit plătitor la stat, cu atât mai mult drept am să cer explicaţii pentru ceea ce mi se oferă în schimbul dărilor. Iar simplul fapt că cererea mea se aude (în stradă sau oriunde aiurea) nu înseamnă – iarăşi – că totul e bine. La ea trebuie să se răspundă, la ea trebuie să se reacţioneze. Nu mi se calculează IQ-ul când plătesc taxa. În schimb pot fi considerat un partener nedemn de discuţie când ridic vocea şi mă revolt?