18 apr.
„Sonet CLXIV” de Vasile Voiculescu
| Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii: Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii, Delfinele iau marea-n piept, să-şi afle mirii, Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii… Ca viţa către mândrul stejar, spre tine-ntind Ciorchinii-mi plini de patimi cu sevă-mbătătoare; În mrejele-adorării te-nfăşur, te cuprind, Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţiţare. Noi doi suntem victime ale suavei legi, Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare: Dac-ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare? De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi? Tăiat în jumătate şi-n pulberea zdrobirii, Cum am să port eu singur poverile iubirii? |
Nature’s sacred command is: mating be the aim, Stirred by it, in space, eagles seed for mates; To find bridegrooms, dolphins offer their chest to the waves, Even stars in the skies team into constellations… Like a vine twig I tend towards you, proud oak, My grapes full of passions with heady zest; I entrap you in alluring adoration And every verse I offer is but one more embrace. We are both victims of the same sweet law, Because love does not care for the fortuitous form; Were you a woman, would I have chosen you? Why do you leave me now tearing yourself away? Halved and thrown in the dust of defeat, How shall I carry alone love’s heavy burden? |
| Vasile Voiculescu | traducere de Margareta Sterian |
