Verbul a vorbi face parte din familia lexicală a substantivului vorbă (de la care s-a și format), însemnând „a avea facultatea de a articula cuvintele, a folosi graiul articulat; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții”, stabilind sinonimie cu a grăi, a rosti, a spune, a zice. Varianta intranzitivă se referă la „a sta de vorbă” (a comenta, a discuta, a se întreține, a se înțelege, a se învoi, a se sfătui, a tăifăsui) ori la „a face o expunere; a ține un discurs”.

Există și o mulțime de sensuri adiacente – „a se adresa cuiva” ori „a se exprima într-o anumită limbă” ori „a-și spune cuvântul, a-și exprima voința”. Cele mai frumoase mi se par sensurile figurate, de pildă, felul în care toate lucrurile din jur și toate faptele noastre vorbesc despre noi („a face dovadă; a pleda în favoarea cuiva” – a adeveri, a atesta, a confirma). Pe lângă sinonimele menționate până acum, ar mai fi foarte, foarte, foarte multe regionalisme și arhaisme; aleg, la întâmplare, a blești, a glăsi, a băsădi, a turvini, a vorovi etc. Antonimul pare a fi unul singur – a tăcea.

Continuare »

Verbul a tăcea este o alegere dificilă pentru discutare, pentru că are extrem de multe sensuri, lucru ce se justifică prin prezența lui îndelungată în limbă, încă din latină – tacere. Se referă, în primul rând, la „a nu scoate niciun sunet, a nu spune nimic, a se abține să vorbească”, dar poate avea în vedere și încetarea altor sunete, cum ar fi plânsul.

Sensul figurat al termenului poate fi folosit despre elementele naturii și despre lucruri personificate – „a sta în nemișcare, a nu se face auzit; a înceta de a se manifesta”. Este extrem de des folosit în literatură, în contexte în care se încearcă sugerarea unei atmosfere liniștite, relaxate sau, dimpotrivă, amenințătoare, neliniștitoare. Tăcerea e un concept ambivalent.

Continuare »