28 Sep

a ploua

Verbul a ploua intră în categoria celor impersonale, care demonstrează felul în care o propoziţie poate exista fără subiect, dar niciodată fără predicat: nu putem spune „cine” plouă, dar acţiunea se produce oricum. Dicţionarul merge pe explicaţia constatativă: „a cădea, a curge ploaia”, aşa, aiurea, sau asupra cuiva sau a ceva, moment în care are ca sinonim pe „a uda”. Prin extindere de sens, termenul este des folosit pentru „a cădea (de sus) sau a lăsa să cadă ceva în cantitate sau în număr mare, din abundenţă, şi în mod neîntrerupt”.

Foarte frumoase sunt construcţiile complexe în care intră cuvântul acesta: vremea-i a ploaie, care se foloseşte despre un timp noros, prevestitor de precipitaţii, sau a se lumina a ploaie, adică cerul capăta o lumină difuză care anunţă venirea ploii. Se spune că plouă cu găleata (sau plouă ca din cofă) ori plouă de varsă când plouă foarte tare, cu picături mari şi repezi. Alteori, când plouă mărunt şi des, se spune că plouă ca prin sită, care e totuna cu a cerne, a bura, a burniţa. În funcţie de durată, există ploaie cu bulbuci (sau ploaie cu băşici), adică torentială, dar şi ploaie ciobănească sau mocănească, adică măruntă şi deasă, care, de obicei, ţine mult.

Deosebite sunt, însă, şi expresiile care, pe baza unor asemănări cu manifestările psihicului uman, fac referiri plastice la ploile din noi. Parcă tot îi ninge şi-i plouă, se spune despre o persoană posomorâtă şi mereu nemulţumită; se face că plouă se referă la cineva care dă impresia că nu observă un lucru sau un fapt neplăcut; a-şi aranja ploile înseamnă a-şi pregăti terenul, a-şi crea condiţii favorabile, a-şi rezolva treburile, afacerile; iar despre o afirmaţie lipsită de conţinut şi de temei, despre o acţiune neserioasă zicem că e apă de ploaie.

Câteodată mă gândesc la natură în termenii unei banale metafore de şcoală primară, aceea care o asemuieşte unei femei frumoase, unei zâne sau mai multora – dacă luăm în seamă toate anotimpurile. Mie mi se pare că nu poate fi decât una, care are însă o multitudine de stări sufleteşti, de sentimente şi de trăiri atât de intense, încât stupidele mele reacţii la manifestările ei exterioare par banale. Pe mine, însă, starea ei de plânset – ploaia – nu mă udă în acelaşi fel. Nu-mi plac umbrelele, nu mi-am cumpărat niciodată una, iar cele pe care le-am folosit erau deopotrivă achiziţionate, ca şi folosite, la solicitarea expresă şi nervoasă a tatei. Îmi plac lucrurile cu glugă, în schimb, şi felul în care mă ascund de stropi când mă plimb prin ploaie, de parcă ar fi o extensie a corpului meu, cu o funcţiune pe care doar eu o decid. Pentru că o pot folosi drept pavază sau pot alege să stau pur şi simplu în bătaia picăturilor nervoase. Şi deseori fac asta, însă numai dacă sunt calde, de vară… Celelalte, de toamne reci şi mohorâte, rele şi geroase, nu-mi plac; mă paralizează tăcerea lor absurdă sau vuietul lor furios; nu le găsesc, oricât aş încerca, niciun strop de frumuseţe, nici măcar vreo utilitate. Doar vânt, haine groase şi frunze putrede strivite sub picior. Însă le cred nevoia de a se plânge; le-o cunosc, le-o ştiu, le-o împărtăşesc; mi se întâmplă mie când mi-e greu. Şi le-o iert, pentru că ştiu că va trece, şi tot ce trebuie să fac este să stau cuminte, ca să se facă iar ploaie de soare.

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • a banaliza: Cuvânt vânturat pe buzele tuturor la ordinea zilei, şi mare făcător de minuni în rezolvarea ...
  • a cerne: Verbul a cerne este, se pare, foarte vechi în limbă, denumind – din latinescul cernere ...
  • a şti: Ştiinţa e mare lucru în ziua de azi. De fapt, a fost în toată vremea, ...
  • a dezamăgi: Pentru verbul a dezamăgi am găsit câteva explicaţii, iar cu una dintre ele nu prea ...
  • a tuna: Verbul a tuna e de sezon: ploile cu fulgere şi tunete sunt semne incontestabile ale ...

© 2017 blog.ro-en.ro