Legenda vâscului
Înainte ca vâscul (numit în engleză „mistletoe”) să devină un pretext pentru oameni de a se săruta la petrecerile prilejuite de sărbătorile de iarnă, acesta a fost un important simbol în străvechea credinţă celtică. Pliniu cel Bătrân descrie o ceremonie în care druizii căţăraţi într-un stejar tăiau vâscul cu un cuţit de aur. Ei credeau că acesta avea puteri miraculoase în vindecarea infertilităţii la om şi animale şi că este, în acelaşi timp, un antidot pentru orice otravă.
O poveste rămasă de la Pliniu cel Bătrân, care face referire la vâsc, îl are ca personaj pe zeul nordic al luminii, al bucuriei, purităţii, frumuseţii şi inocenţei, Baldur, iubit deopotrivă de toţi oamenii şi zeii, mai puţin de diabolicul zeu Loki. Mama lui Baldur, pe nume Frigg, a visat într-o noapte că fiul ei a murit şi a fost luat de Hel, zeiţa morţii. După ce s-a trezit, Frigg a mers la Hel şi a implorat-o să nu-i ia fiul. Zeiţa morţii i-a răspuns că dacă va reuşi să convingă orice lucru de pe lume să nu-l rănească pe Baldur, atunci ea îl va lăsa să trăiască. Frigg a vorbit cu toate forţele naturii şi le-a înduplecat, însă a neglijat vâscul, considerându-l prea mic şi inofensiv.
Continuare »