Verbul a ameninţa are sensuri multe, aşa cum se cuvine unui cuvânt serios, rămas pe-aici încă de pe vremea romanilor. Înseamnă, întâi de toate, „a arăta intenţia de a face rău cuiva; a face un gest de ameninţare”, lucru pe care îl găsesc interesant, pentru că, de fapt, importanţă mai mare pare a o avea dezvăluirea propriu-zisă, nu atât intenţia – care poate rămâne neconcretizată. Scopul este acela de a intimida ori de a obţine ceva de la cel ameninţat.

Un alt sens al verbului presupune „a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva” (a paşte, a pândi, a periclita, a primejdui), fără a implica vreo intenţionalitate, chiar fără a presupune o voinţă în spatele ameninţării. Tot impersonal, termenul înseamnă „a fi gata să…, a fi pe punctul de a…”, iar mai rar se poate referi la „a anunţa, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios”.

Continuare »

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »