În accepţia lui cea mai cunoscută, conotaţia verbului a se juca este, evident, una pozitivă, însemnând „a-şi petrece timpul cu diferite jocuri sau jucării, a se distra”. Se acoperă activitatea neorganizată şi întâmplătoare, iar varianta lipsită de nuanţa reflexivă se referă la sporturile cu reguli stricte, desfăşurate în cadru organizat. Ceea ce mi se pare însă interesant este faptul că aproape toate sensurile figurate sunt împinse uşurel spre vreo neplăcere: a se juca cu focul, a-şi bate joc, a se juca cu viaţa cuiva, a-şi juca reputaţia, a juca totul pe-o carte, a juca feste, a pune în joc, a-i juca ochii în lacrimi.

Continuare »

Unul dintre verbele al căror sens este prin excelenţă tributar mişcării este a dansa. Din punctul meu de vedere, asta e una dintre cele mai pasionale expresii ale spiritului uman, fie că este vorba despre tobele aborigenilor, despre îmbrăţişarea a doi îndragostiţi în singurătate, despre varianta club, sau despre balet. Izvorul tuturor dansurilor pare să fie nevoia spiritului uman de exteriorizare şi de expresivitate.

Prima accepţie a termenului se referă la a executa, după muzică, un dans cu cineva, a invita la dans pe cineva, ori a avea un partener de dans. Există, în funcţie de locul sau mediul în care se desfăşoară dansul, mai multe sinonime parţiale, precum: a juca, a dănţui, a sălta, a sări, a ţopăi. După complexitatea tehnică a dansului, se foloseşte ca explicaţie „a se mişca pe ritm”, „a poseda bine tehnica dansului” sau „a executa un dans după reguli specifice”. Motivul pentru care dansul este o artă rezidă în aceste cuvinte, însă realizările cu adevărat excepţionale presupun nu doar stăpânirea perfectă a tehnicii, ci şi un simţ deosebit al trupului în mişcare, multă creativitate, inspiraţie, chiar geniu. Dansul este definit drept un ansamblu de mişcări ritmice şi variate ale corpului omenesc, executate în acordurile unei melodii şi având caracter religios, de artă sau de divertisment, şi poate fi: ritual, popular, de salon, modern, clasic sau academic.

Continuare »