Verbul a (se) încâina se foloseşte foarte rar, de cele mai multe ori pentru oameni (deşi cred că l-am auzit folosit şi legat de vremea care se înrăutăţeşte). Are două semnificaţii de bază, însemnând pe de o parte „a deveni rău, câinos, a se umple de răutate”, situaţie când este sinonim cu a (se) încâinoşa, a (se) înrăi. Dintr-un alt punct de vedere privind lucrurile, cuvântul stabileşte o echivalenţă de sens cu a se încăpăţâna, a se îndărătnici. Pentru prima situaţie, dar şi pentru a doua (în anumite circumstanţe), se poate folosi antonimul a (se) înduioşa.

Continuare »

Unul dintre cele mai profunde şi mai complex generate sentimente umane este duioşia. Asta pentru că în momentele în care apare ne raportăm la oameni dragi, la cei apropiaţi nouă, pentru care avem un cumul de dorinţe şi emoţii. Uneori, se leagă de vreun străin, însă numai în circumstanţe care fac duioşia uşor de confundat cu mila.

Atunci când începe explicarea verbului a înduioşa, DEX-ul face trimitere directă la sentiment: a fi cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de duioşie, de milă. Sinonimia dintre cei doi termeni, însă, nu mi se pare justificată; n-o să insist pe asta, ci o să subliniez doar ceea ce mi se pare element diferenţiator fundamental: conotaţia, pozitivă în cazul duioşiei, se opune celei negative pe care o detectez la milă. Nu spun că mila ar fi un lucru negativ, ci mă refer la faptul că undeva, la rădăcina ei, este compătimirea, care nu mi se pare întotdeauna luminoasă. Or, duioşia este de neconceput fără luminozitate, interioară şi exterioară.

Continuare »