Are o credinţă distrugătoare

Zilele astea am căutat prin dicţionare un verb pe care să-l pot numi cu toată inima „cel mai optimist”. Căutarea a fost grea, iar alegerea dificilă, însă n-o să vi le aduc în atenţie pe toate cele care mi-au trecut prin minte… poate să le vină şi lor, într-o bună zi, rândul. Destul să spun că sufletul meu neostoit şi etern optimist s-a oprit de bunăvoie asupra lui a spera. Structurile cu înţeles similar se referă la „a considera ca realizabilă o dorinţă”, „a avea speranţă” sau „a aştepta cu încredere”, dar şi mult mai colocvialul „a trage nădejde”. Teribil de frumoase mi s-au părut sinonimele: a nădăjdui – pentru că nu se poate româneşte fără slavoneşte, a crede – pentru că nu se poate speranţă fără credinţă, a (se) aştepta – pentru că nu se poate nici fără răbdare. M-au luat însă prin surprindere vreo doi termeni învechiţi şi folosiţi regional, precum a se nădăi şi a upovăi, care se adaugă unei sfere semantice din care nu lipseşte un substantiv feminin ciudat, pe care nu l-aş fi intuit nicicând – spéra, sinonimă cu nădejdea şi credinţa, toate opuse disperării şi deznădejdii.

Continuare »