Verbul a clămpăni face parte dintr-o serie de termeni foarte expresivi, care demonstrează din plin frumusețea și inventivitatea limbii ăsteia bătrâne. S-a format prin derivare, de la interjecția clamp, cu sufixul –ăni, și are două sensuri principale. Cel propriu înseamnă „a produce un zgomot specific prin lovirea a două obiecte (dure), prin închiderea violentă a unei uși, a unui capac, de papuci în mers etc.”, iar cel figurat – „a vorbi vrute și nevrute, mult și fără rost” – este folosit cu ironie, uneori determinat de structura „din gură”.

Partea foarte interesantă este utilizarea verbului cu referire precisă la berze – „a bate din cioc scoțând un sunet caracteristic”. Se mai folosește și cu privire la clănțănitul din dinți ori la dârdâit, la mâncatul cu zgomot, dar și pentru persoanele care tremură puțin (de bătrânețe). Mai există două variante fonetice asemănătoare – a clăpăi, a clămpăi, dar majoritatea sinonimelor fac trimitere la cea de-a doua semnificație – a flecări, a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni. Pentru obiceiurile sale cele mai plăcute, românul a găsit câteva nume grozave. Mie mi se lipesc de suflet astea.

Continuare »