09 mai

„Essay on Criticism” de Alexander Pope

‘Tis hard to say, if greater Want of Skill
Appear in Writing or in Judging ill,
But, of the two, less dang‘rous is th‘ Offence,
To tire our Patience, than mis-lead our Sense:
Some few in that, but Numbers err in this,
Ten Censure wrong for one who Writes amiss;
A Fool might once himself alone expose,
Now One in Verse makes many more in Prose.
‘Tis with our Judgments as our Watches, none
Go just alike, yet each believes his own.
In Poets as true Genius is but rare,
True Taste as seldom is the Critick‘s Share;
Both must alike from Heav‘n derive their Light,
These born to Judge, as well as those to Write.
Let such teach others who themselves excell,
And censure freely who have written well.
Authors are partial to their Wit, ‘tis true,
But are not Criticks to their Judgment too?
Yet if we look more closely, we shall find
Most have the Seeds of Judgment in their Mind;
Nature affords at least a glimm‘ring Light;
The Lines, tho‘ touch‘d but faintly, are drawn right.
But as the slightest Sketch, if justly trac‘d,
Is by ill Colouring but the more disgrac‘d,
So by false Learning is good Sense defac‘d.
Some are bewilder‘d in the Maze of Schools,
And some made Coxcombs Nature meant but Fools.
In search of Wit these lose their common Sense,
And then turn Criticks in their own Defence.
Each burns alike, who can, or cannot write,
Or with a Rival‘s or an Eunuch‘s spite.
All Fools have still an Itching to deride,
And fain wou‘d be upon the Laughing Side;
If Maevius Scribble in Apollo‘s spight,
There are, who judge still worse than he can write
Some have at first for Wits, then Poets past,
Turn‘d Criticks next, and prov‘d plain Fools at last;
Some neither can for Wits nor Criticks pass,
As heavy Mules are neither Horse or Ass.
Those half-learn‘d Witlings, num‘rous in our Isle,
As half-form‘d Insects on the Banks of Nile:
Unfinish‘d Things, one knows now what to call,
Their Generation‘s so equivocal:
To tell ‘em, wou‘d a hundred Tongues require,
Or one vain Wit‘s, that might a hundred tire.
But you who seek to give and merit Fame,
And justly bear a Critick‘s noble Name,
Be sure your self and your own Reach to know.
How far your Genius, Taste, and Learning go;
Launch not beyond your Depth, but be discreet,
And mark that Point where Sense and Dulness meet.
Nature to all things fix‘d the Limits fit,
And wisely curb‘d proud Man‘s pretending Wit:
As on the Land while here the Ocean gains,
In other Parts it leaves wide sandy Plains;
Thus in the Soul while Memory prevails,
The solid Pow‘r of Understanding fails;
Where Beams of warm Imagination play,
The Memory‘s soft Figures melt away.
One Science only will one Genius fit;
So vast is Art, so narrow Human Wit;
Not only bounded to peculiar Arts,
But oft in those, confin‘d to single Parts.
Like Kings we lose the Conquests gain‘d before,
By vain Ambition still to make them more:
Each might his sev‘ral Province well command,
Wou‘d all but stoop to what they understand.
First follow NATURE, and your Judgment frame
By her just Standard, which is still the same:
Unerring Nature, still divinely bright,
One clear, unchang‘d and Universal Light,
Life, Force, and Beauty, must to all impart,
At once the Source, and End, and Test of Art
Art from that Fund each just Supply provides,
Works without Show, and without Pomp presides:
In some fair Body thus th‘ informing Soul
With Spirits feeds, with Vigour fills the whole,
Each Motion guides, and ev‘ry Nerve sustains;
It self unseen, but in th‘ Effects, remains.
Some, to whom Heav‘n in Wit has been profuse.
Want as much more, to turn it to its use,
For Wit and Judgment often are at strife,
Tho‘ meant each other‘s Aid, like Man and Wife.
‘Tis more to guide than spur the Muse‘s Steed;
Restrain his Fury, than provoke his Speed;
The winged Courser, like a gen‘rous Horse,
Shows most true Mettle when you check his Course.
Those RULES of old discover‘d, not devis‘d,
Are Nature still, but Nature Methodiz‘d;
Nature, like Liberty, is but restrain‘d
By the same Laws which first herself ordain‘d.
Hear how learn‘d Greece her useful Rules indites,
When to repress, and when indulge our Flights:
High on Parnassus‘ Top her Sons she show‘d,
And pointed out those arduous Paths they trod,
Held from afar, aloft, th‘ Immortal Prize,
And urg‘d the rest by equal Steps to rise;
Just Precepts thus from great Examples giv‘n,
She drew from them what they deriv‘d from Heav‘n
The gen‘rous Critick fann‘d the Poet‘s Fire,
And taught the World, with Reason to Admire.
Then Criticism the Muse‘s Handmaid prov‘d,
To dress her Charms, and make her more belov‘d;
But following Wits from that Intention stray‘d;
Who cou‘d not win the Mistress, woo‘d the Maid;
Against the Poets their own Arms they turn‘d,
Sure to hate most the Men from whom they learn‘d.
So modern Pothecaries, taught the Art
By Doctor‘s Bills to play the Doctor‘s Part,
Bold in the Practice of mistaken Rules,
Prescribe, apply, and call their Masters Fools.
Some on the Leaves of ancient Authors prey,
Nor Time nor Moths e‘er spoil‘d so much as they:
Some dryly plain, without Invention‘s Aid,
Write dull Receits how Poems may be made:
These leave the Sense, their Learning to display,
And theme explain the Meaning quite away.
You then whose Judgment the right Course wou‘d steer,
Know well each ANCIENT‘s proper Character,
His Fable, Subject, Scope in ev‘ry Page,
Religion, Country, Genius of his Age:
Without all these at once before your Eyes,
Cavil you may, but never Criticize.
Be Homer‘s Works your Study, and Delight,
Read them by Day, and meditate by Night,
Thence form your Judgment, thence your Maxims bring,
And trace the Muses upward to their Spring;
Still with It self compar‘d, his Text peruse;
And let your Comment be the Mantuan Muse.
When first young Maro in his boundless Mind
A Work t‘ outlast Immortal Rome design‘d,
Perhaps he seem‘d above the Critick‘s Law,
And but from Nature‘s Fountains scorn‘d to draw:
But when t‘examine ev‘ry Part he came,
Nature and Homer were, he found, the same:
Convinc‘d, amaz‘d, he checks the bold Design,
And Rules as strict his labour‘d Work confine,
As if the Stagyrite o‘er looked each Line.
Learn hence for Ancient Rules a just Esteem;
To copy Nature is to copy Them.
Some Beauties yet, no Precepts can declare,
For there‘s a Happiness as well as Care.
Musick resembles Poetry, in each
Are nameless Graces which no Methods teach,
And which a Master-Hand alone can reach.
If, where the Rules not far enough extend,
(Since Rules were made but to promote their End)
Some Lucky LICENCE answers to the full
Th‘ Intent propos‘d, that Licence is a Rule.
Thus Pegasus, a nearer way to take,
May boldly deviate from the common Track.
Great Wits sometimes may gloriously offend,
And rise to Faults true Criticks dare not mend;
From vulgar Bounds with brave Disorder part,
And snatch a Grace beyond the Reach of Art,
Which, without passing thro‘ the Judgment, gains
The Heart, and all its End at once attains.
In Prospects, thus, some Objects please our Eyes,
Which out of Nature‘s common Order rise,
The shapeless Rock, or hanging Precipice.
I know there are, to whose presumptuous Thoughts
Those Freer Beauties, ev‘n in Them, seem Faults:
Some Figures monstrous and mis-shap‘d appear,
Consider‘d singly, or beheld too near,
Which, but proportion‘d to their Light, or Place,
Due Distance reconciles to Form and Grace.
A prudent Chief not always must display
His Pow‘rs in equal Ranks, and fair Array,
But with th‘ Occasion and the Place comply,
Conceal his Force, nay seem sometimes to Fly.
Those oft are Stratagems which Errors seem,
Nor is it Homer Nods, but We that Dream.
Still green with Bays each ancient Altar stands,
Above the reach of Sacrilegious Hands,
Secure from Flames, from Envy‘s fiercer Rage,
Destructive War, and all-involving Age.
See, from each Clime the Learn‘d their Incense bring;
Hear, in all Tongues consenting Paeans ring!
In Praise so just, let ev‘ry Voice be join‘d,
And fill the Gen‘ral Chorus of Mankind!
Hail Bards Triumphant! born in happier Days;
Immortal Heirs of Universal Praise!
Whose Honours with Increase of Ages grow,
As streams roll down, enlarging as they flow!
Nations unborn your mighty Names shall sound,
And Worlds applaud that must not yet be found!
Oh may some Spark of your Coelestial Fire
The last, the meanest of your Sons inspire,
(That on weak Wings, from far, pursues your Flights;
Glows while he reads, but trembles as he writes)
To teach vain Wits a Science little known,
T‘ admire Superior Sense, and doubt their own!
E greu de spus ce-i mai lipsit de har:
Poemul prost sau prostul comentar.
Mai rău e însă să nu ne plictisim,
Ci buna judecată s-o smintim.
Prost scriu câţiva, dar critică-un sobor –
Cam zece la un slab stihuitor.
Un tont dă singur seamă, ci prin rime
El odrăsleşte-n proză o mulţime.
Ca ornicul ni-e mintea – bine, rău,
Merg altfel toate, dar tu-l crezi pe-al tău.
La critici gustul e la fel de rar
Precum e la poeţi cerescul dar,
De eşti născut să critici sau să scrii,
Să te îndrume-a cerului făclii.
Pe alţii să-i înveţe negreşit
Doar cei aleşi, ce-au scris desăvârşit.
Autorul prea se-ncrede-n har, e drept,
Ci-un critic n-ar jura că-i prea-nţelept?
Sămânţa judecăţii de temei
Nu le lipseşte multora din ei:
Un strop de soare tot le-a fost menit,
Conturul, şters cum e, nu e greşit;
Cum însă orice a culorii pată
Îl face slut, şi dreapta judecată
De-nvăţătura proastă e strâmbată.
Pe mulţi îi strică şcolile, iar mulţi,
Din fire tâmpi, devin fudui inculţi;
Râvnind talentul, pierd a minţii stea
Şi se fac critici… spre a se apăra!
Toţi „ard” nespus, de sunt sau nu chemaţi,
Cu ură de emuli sau de castraţi.
Netotul află veşnic un cusur
Spre-a fi în ton cu-acei ce râd şi-njur‘.
Când Mevius pe-Apolo-l dă-n tărbacă,
Se află critici şui cari să-l întreacă.
Mulţi trec drept oameni culţi, apoi rapsozi,
Pe urmă critici, şi-n sfârşit nerozi.
Mulţi nu-s nici critici, dar nici scribi încai,
Precum catârii – nici măgari, nici cai.
Avem duium de semidocţi fudui,
Muşiţă de pe malul Nilului,
Neisprăviţi fără un nume-anume,
Din îndoielnic neam veniţi pe lume;
Doar mii de limbi sau una doar – sadea,
A fantelui! Îi poate număra.
Tu, ce-mparţi slava şi-o râvneşti şi vrei
Să ţi se spună Critic cu temei,
Să ştii ce caţi şi de ce eşti în stare
Ca-nvăţătură, gust şi înzestrare.
Te-ntinde cât ţi-e plapoma şi pune
Hotar între absurd şi-nţelepciune.
Natura toate le-a-ngrădit cu rost,
Deci şi pe om, înfumurat şi prost.
Cum, colo, mările-n uscat se-mplânt,
Iar colo dezvelesc întins pământ,
Şi-n suflet, cât memoria domneşte,
Solida raţiune se-ofileşte.
A-nchipuirii flacără omoară
Memoria cu-a ei figuri de ceară
Doar un tărâm i-e geniului menit;
E vastă arta, omul mărginit,
Restrâns la anumite arte, ori
La părţi ale acestor – deseori.
Ca regii pierdem tot ce-am cucerit,
În vana râvnă de-a avea-ndoit.
Oricine ar putea fi domn în lege
De s-ar opri la ceea ce-nţelege.
Întâi urmaţi Natura, judecând
Cu-al ei tipar, acelaşi orişicând.
Ea nu dă greş – magnifică, divină,
Universală, veşnică lumină,
Al artei ţel, măsură şi izvor,
Dă viaţă, forţă, farmec tuturor.
Din astă visterie arta-mparte,
Lucrând tăcut, fără serbări deşarte;
Iar sufletul, vestire cu prisos,
De duh şi vlagă umple-un trup frumos,
Mişcarea-ndrumă, nervii susţine
Şi, nevăzut, doar prin urmări rămâne.
Mulţi, plini de fantezie, nu-s în stare
S-o folosească – sunt lipsiţi de sare.
În loc de-a fi cum soţul şi soţia,
Des, bunul simţ luptă cu fantezia.
Condu pe-al muzei roib, nu-l îndemna,
Şi mai curând astâmpără-l din şa.
Pegas-ul e un cal mărinimos,
Atunci când e strunit e mai focos!
Ce legi au fost descoperite-alt‘dată
Natură sunt – dar sistematizată.
Ca libertatea, firea ştie doar
De legea ce şi-a pus chiar ea hotar.
Căci spune Grecia cea ştiutoare
Când bardul va să stea şi când să zboare;
Pe fiii săi ca în Parnas i-arată,
În vale, calea lor împovărată,
Iar sus, răsplata cea fără de moarte
Ce doar egalii lor pot să o poarte!
Ei au primit din cer, ca de la ei,
Iar pilda lor a devenit temei.
Un critic bun, stârnind văpăi divine,
Arată lumii unde să se-nchine
Ca slugă-a muzei, Critica găsea
Strai rar, cu gând de-a o-nfrumuseţa
Trişti epigoni, văzând cum că stăpâna
Nu-i rabdă, i-au cerut subretei mâna
Şi-au atacat poeţii, plini de ură,
Deoarece le-au dat învăţătură.
Atunci când doctorii prescriu un leac,
Spiţerii azi în doctori se prefac;
Împart reţetele de capul lor
Şi-l fac de basm pe omul ştiutor.
Mulţi peste file-antice-au tăbărât;
Nici viermii vremii nu distrug atât.
Mulţi, iar, neajutoraţi de fantezie,
Scriu seci reţete pentru poezie;
Nătângi, ei vor s-arate câte ştiu;
Ceilalţi explică – însă fistichiu.
De vrei să judeci fără părtinire,
Pătrunde-a fiecărui antic fire,
Aprofundează temă şi subiect,
Crez, ţară, duh al vremii, intelect.
Fără acestea toate-n faţa ta,
Poţi cleveti, dar nu şi critica.
Homer să-ţi fie studiu şi-ncântare,
Lectură ziua, noaptea – cugetare.
El te învaţă-a fi judecător,
Căci îţi arată-al muzelor izvor.
Citeşte-l pentru sine iar şi iar,
Luând muza mantuană comentar.
Când Maro s-a gândit printr-o lucrare
Să-ntreacă Roma cea nemuritoare,
Credea că e deasupra criticei,
Râvnind doar firea şi izvorul ei;
La urmă a-nţeles din amănunt
Că firea şi Homér tot una sunt
Convins, uimit, se-opreşte din avânt
Şi-aplică reguli stricte, ca şi când
Aristotel veghează orice rând.
Cinstirea celor vechi e , deci, temei –
Imiţi natura, îi imiţi pe ei.
Mai sunt şi frumuseţi ce nu apar
Prin trudă şi precepte, ci prin har.
Cu poezia, muzica-i de-o fire;
În amândouă pot să-şi dea de ştire
Splendori ce nu le-nvaţă nicio lege,
Pe care numai maestrul le alege.
Când câmpul regulii e prea îngust
(Ea-i doar un mijloc pentru bunul gust)
Iar o abatere e-n unison
Cu-naltul ţel, abaterea-i canon.
Astfel Pegasul, spre-a scurta din drum,
Se poate-abate din făgaş oricum.
Un critic bun nu-ncearcă să repare
Superba vină-a unui spirit mare;
Acesta din rutină se desparte
Şi-atinge culmea-adevăratei arte,
Ascunsă-n inimă, nu-n judecată,
Şi ţelul şi-l ajunge dintr-odată.
Într-un peisaj pot place ochilor
Tablouri parcă rupte din decor,
Aplică legea şi te ia la zor.
Ştiu, unii chiar pe-autori de mare clasă
Îi judec pentru-o abatere frumoasă.
Privite prea de-aproape sau în sine,
Sunt forme ce par slute şi meschine;
Acestor, cuvenita depărtare
Le dă şi frumuseţe şi culoare.
Un cap de oaste bun n-o să-şi arate
Mereu aceleaşi oşti şi nici pe toate;
Şi-n locul sau la timpul potrivit
Se-ascunde spre-a se crede c-a fugit.
Un truc nu e-un eres neapărat;
Nu moţăie Homer – noi am visat.
Altarul vechi e pururi viu şi-ntreg.
Căci nu-l atinge braţul sacrileg;
Ferit de foc, de pizma fără leac,
De crunt război sau de-un bicisnic veac.
Ai lumii cărturari le-nchin odoare
Şi-n zeci de limbi, cântări proslăvitoare!
Prinos le-aducă toţi prin glasul lor,
Ca să-plinească-al omenirii cor.
Salut, rapsozi din zile mai senine,
Fii fără moarte-ai laudei depline!
Cinstirea vă sporeşte an de an,
Ca râul care curge-n văi avan;
Popoare noi şi-o nenăscută lume
Vor preamări al vostru falnic nume!
Din focul vostru sfânt o rază doar
De-ar inspira umilul vost‘ vlăstar
(Cu aripi noi, la zboru-vă se-mbie,
Citeşte-aprins dar şovăie când scrie)
Pe fanţi să-nveţe legea legilor;
S-admire geniul, dar nu geniul lor!
Alexander Pope traducere de Leon Leviţchi

08 feb.

„Elegy to the Memory of an Unfortunate Lady” de Alexander Pope

What beck‘ning ghost, along the moonlight shade
Invites my steps, and points to yonder glade?
‘This she! – but why that bleeding bosom gored,
Why dimly gleams the visionary sword?
O, ever beauteous, ever friendly! tell,
Is it, in Heav‘n, a crime to love too well,
To bear too tender or too firm a heart,
To act a lover‘s or a Roman part?
Is there no bright reversion in the sky
For those who greatly think, or bravely die?
Why bade ye else, ye Pow‘rs! her soul aspire
Above the vulgar flight of low desire?
Ambition first sprung from your blest abodes;
The glorious fault of angels and of gods;
Thence to their images on earth it flows,
And in the breasts of kings and heroes glows.
Most souls, ‘tis true, but peep out once an age,
Dull sullen pris‘ners in the body‘s cage:
Dim lights of life, that burn a length of years,
Useless, unseen, as lamps in sepulchres;
Like Eastern kings a lazy state they keep,
And close confined to their own palace, sleep.
From these perhaps (ere Nature bade her die)
Fate snatch‘d her early to the pitying sky.
As into air the purer spirits flow,
And sep‘rate from their kindred dregs below,
So flew the soul to its congenial place,
Nor left one virtue to redeem her race.
But thou, false guardian of a charge too good!
Thou, mean deserter of thy brother‘s blood!
See on these ruby lips the trembling breath,
These cheeks now fading at the blast of Death:
Cold is that breast which warm‘d the world before,
And those love-darting eyes must roll no more.
Thus, if eternal Justice rules the ball,
Thus shall your wives, and thus your children fall;
On all the line a sudden vengeance waits,
And frequent herses shall besiege your gates.
There passengers shall stand, and pointing say
(While the long fun‘rals blacken all the way),
‘Lo! these were they whose souls the Furies steel‘d
And cursed with hearts unknowing how to yield.‘
Thus unlamented pass the proud away,
The gaze of fools, and pageant of a day!
So perish all whose breast ne‘er learn‘d to glow
For others‘ good, or melt at others‘ woe!
What can atone (O, ever injured shade!)
Thy fate unpitied, and thy rites unpaid?
No friend‘s complaint, no kind domestic tear
Pleased thy pale ghost, or graced thy mournful bier.
By foreign hands thy dying eyes were closed,
By foreign hands thy decent limbs composed,
By foreign hands thy humble grave adorn‘d,
By strangers honour‘d, and by strangers mourn‘d!
What tho‘ no friends in sable weeds appear,
Grieve for an hour, perhaps, then mourn a year,
And bear about the mockery of woe,
To midnight dances, and the public show?
What tho‘ no weeping Loves thy ashes grace,
Nor polish‘d marble emulate thy face?
What tho‘ no sacred earth allow thee room,
Nor hallow‘d dirge be mutter‘d o‘er thy tomb?
Yet shall thy grave with rising flow‘rs be drest,
And the green turf lie lightly on thy breast:
There shall the morn her earlist tears bestow,
There the first roses of the year shall blow;
While angels with their silver wings o‘ershade
The ground now sacred by thy reliques made.
So peaceful rests, without a stone, a name,
What once had beauty, titles, wealth, and fame.
How loved, how honour‘d once, avails thee not,
To whom related, or by whom begot;
A heap of dust alone remains of thee,
‘Tis all thy art, and all the proud shall be!
Poets themselves must fall, like those they sung,
Deaf the praised ear, and mute the tuneful tongue.
Ev‘n he, whose soul now melts in mournful lays,
Shall shortly want the gen‘rous tear he pays;
Then from his closing eyes thy form shall part,
And the last pang shall tear thee from his heart;
Life‘s idle business at one gasp be o‘er,
The Muse forgot, and thou beloved no more!
Ce duh, sub lună, semn îmi dă şi cată
Spre-acea poiană paşii să-mi abată?
E ea! Dar rana-n piept de unde-o are?
Pumnal sclipind de ce mi se năzare?
O, spune-mi, pururi dulce şi zglobie,
E-o crimă-n Cer amorul să te-mbie?
Să ai un suflet gingaş sau avan?
Să joci un rol de-amant sau de Roman?
Nu-i sus vreo plată pentru-acela care
Gândeşte larg sau vitejeşte moare?
Voi, Slăvi, de ce-o făcurăţi să aspire
Mai sus de-a cărnii ieftină pornire?
Ambiţia, dintâi, la voi a stat:
În zei şi-n îngeri glorios păcat;
După-al lor chip în lume-acum se-ntinde,
Şi-n piept de regi şi de eroi se-aprinde.
E drept, mulţi oameni rar privesc afară,
Robi lâncezi în a trupului cămară:
Reci lumânări, ce ard ani lungi, cuminte
Şi de prisos, ca lămpile-n morminte;
Au lenea unor regi din Răsărit,
Ce-şi ţin palatul doar pentru dormit.
De lângă-aceştia, poate, (încă-n floare)
Spre cer o smulse soarta-ndurătoare.
Cum pure duhuri prin văzduh plutesc,
Desprinse de-nvelişul lor lumesc,
Aşa pluti şi sufletu-i, şi nu-s
Virtuţi ca ale ei de când s-a dus.
Dar tu, ce aperi strâmb înalte legi,
Şi-al fratelui tău sânge îl renegi,
Vezi suflul gurii de rubin cum piere,
Şi obrazu-i pal de-a Morţii adiere!
E rece pieptul plin de foc odată,
Iar ochii galeşi nu ne mai îmbată.
Dacă Dreptatea globul ni-l conduce,
Soţii şi prunci la fel vi se vor duce;
Pe rând v-aşteaptă cruntă răzbunare,
Şi casa dolii au să v-o-mpresoare.
S-or strânge trecători şi-aprins vor spune,
Când drumul l-o-nnegri vreo-ngropăciune:
„Priviţi! Şi-acesta fu-mpietrit de Fúrii,
Şi-l însoţesc blesteme ale urii!‖
Aşa trec cei semeţi, neplânşi de nime‘:
Bâlci pentru-o zi, ospăţ pentru prostime.
Aşa pier cei cărora nu le pasă
Că alţii râd sau jalea îi apasă.
Ce va-ndrepta, o, duh pe veci jignit,
Destinu-ţi crud, prohodul nejelit?
Nici trist prieten şi nici plâns de rude
N-au fost, obraz şi raclă ca să-ţi ude.
Străine mâini îţi încuiară ochii,
Străine mâini te-au pus în alte rochii;
Străine mâini pe groapă flori ţi-au strâns,
Străini te-au lăudat, străini te-au plâns.
Ce-i, când cei dragi în doliu n-au venit,
Un ceas de bocet fals şi-un an cernit,
În care vezi mâhnirea-mprumutată
Pe la serbări şi baluri cum se-arată?
Ce-i, când pe colbul tău n-a plâns Iubirea
Şi-o marmură nu-ţi poartă amintirea?
Sau ce-i, când loc tu n-ai în lutul sfânt,
Şi-un sacru imn nu-ţi sună pe mormânt?
Şi totuşi groapa flori au să ţi-o-mbrace,
Şi iarba pe-al tău sân va creşte-n pace;
Şi zorii ţi-or da lacrima dintâi,
Cu fragezi trandafiri la căpătâi;
Din albe aripi îngeri au să bată
Pe huma de-al tău trup înnobilată.
Deci fără cruce dormi şi fără nume,
Tu, care-aveai rang, farmec, bani, renume.
Tot una-i astăzi cât ai fost iubită,
Cu cine rudă, unde zămislită;
Un muşuroi din tine va rămâne:
E tot ce eşti, e fala ta de mâne.
Cad şi poeţii, ca şi ce slăviră:
Pier cei cântaţi, apune cântu-n liră.
Chiar cel ce-a scris ăst plânset de durere,
Curând aceleaşi lacrimi le va cere.
Din ochiu-i stins s-a şterge-a ta făptură,
Şi-un ultim spasm din inimă-i te fură;
Al vieţii lucru van c-un icnet moare:
Uitat poetul, cazi şi tu-n uitare.
Alexander Pope traducere de T. Boşca

© 2024 blog.ro-en.ro