Expresia „I’ll be there with bells on” („voi fi acolo sunând din clopoţei”) îşi are originea pe vremea când erau multe regiuni sălbatice. Negustorii ambulanţi îşi dădeau silinţa să călătorească în tăcere de la o aşezare la alta pentru a evita pădurile pline de pericole. Totuşi, când în cele din urmă ajungeau în siguranţă la o aşezare, atârnau clopoţeii de gâturile cailor. Acesta era un mod de a anunţa voioşi că au sosit şi nu au fost mâncaţi de vreun urs. Negustorul ambulant aducea deseori ştiri, epistole, colete şi bunuri din exterior. Aşa că sosirea unui negustor „cu clopoţei” era un eveniment extraordinar pentru locuitorii izolaţi.
De aici, a rămas doar sentimentul, în prezent expresia însemnând „voi veni cu bucurie” - de obicei ca răspuns la o invitaţie.
Dintre toate verbele de sezon, unul dintre marile mele favorite este a bruma. Desigur, e foarte rar folosit şi nu-mi place meteorologic, dar lingvistic mă prăpădesc după el, căci dă nume populare atât de frumoase lunilor octombrie - brumărel şi noiembrie - brumar. Sensul de bază se referă la „a cădea bruma, a (se) acoperi cu brumă (sau cu ceva care seamănă cu bruma)”, folosindu-se, de obicei, cu o cuvenită impersonalitate a semnificaţiei - brumează.
Mai des utilizat este substantivul brumă, denumind fenomenul specific anotimpurilor de tranziţie, adică acele „cristale mici de zăpadă formate noaptea prin îngheţarea vaporilor de apă din atmosferă şi depuse pe plante, pe sol, pe obiecte”. Poate fi sinonim cu ceaţă şi negură, sau cu promoroacă şi chiciură - deşi acestea din urmă par mai serioase, potrivite registrului iernii, şi au cristalele mai mari, bruma fiind mai fină şi mai argintată. Continuare »
