| There was three kings into the east, Three kings both great and high, And they hae sworn a solemn oath John Barleycorn should die. |
Erau trei regi în răsărit, Trei regi de stirpe mare, Jurați pe Johnnie Bob-de-orz Cumva să îl omoare. |
| Tir‘d Nature‘s sweet restorer, balmy Sleep! He, like the world, his ready visit pays Where Fortune smiles; the wretched he forsakes; Swift on his downy pinion flies from woe; And lights on lids unsully‘d with a tear. From short (as usual) and disturb‘d repose, I wake: How happy they, who wake no more! Yet that were vain, if dreams infest the grave. I wake, emerging from a sea of dreams Tumultuous; where my wreck‘d desponding thought, From wave to wave of fancy‘d misery, At random drove, her helm of reason lost. Tho‘ now restor‘d, ‘tis only change of pain, (A bitter change!) severer for severe. The day too short for my distress; and night, Ev‘n in the zenith of her dark domain, Is sunshine to the colour of my fate. Night, sable goddess! from her ebon throne, In rayless majesty, now stretches forth Her leaden sceptre o‘er a slumb‘ring world. Silence, how dead! and darkness, how profound! Nor eye, nor list‘ning ear, on object finds: Creation sleeps. ‘Tis as the gen‘ral pulse Of life stood still, and nature made a pause; An awful pause! prophetic of her end. And let her prophesy be soon fulfill‘d; Fate! drop the curtain; I can lose no more. Silence and Darkness! solemn sisters! twins From ancient night, who nurse the tender thought To reason, and on reason buil resolve, (That column of true majesty in man) Assist me: I will thank you in the grave; The grave, your kingdom: there this frame shall fall A victim sacred to your dreary shrine. But what are ye? Thou, who didst put to flight Primaeval silence, when the morning-stars, Exulting, shouted o‘er the rising ball; O, Thou, whose word from solid darkness struck That spark, the sun; strike wisdom from my soul; My soul, which flies to Thee, her trust, her treasure, As misers to their gold, while others rest. Thro‘ this opaque of nature, and of soul, This double night, transmit one pitying ray, To lighten, and to chear. O lead my mind, (A mind that fain would wander from its woe) Lead it thro‘ various scenes of life and death; And from each scene, the noblest truths inspire. Nor less inspire my conduct, than my song; Teach my best reason, reason; my best will, Teach rectitude; and fix my firm resolve Wisdom to wed, and pay her long arrear: Nor let the phial of my vengeance, pour‘d On this devoted head, be pour‘d in vain. The bell strikes One. We take no note of time But from its loss. To give it then a tongue Is wise in man. As if an angel spoke, I feel the solemn sound. If heard aright, It is the knell of my departed hours: Where are they? With the years beyond the flood. It is the signal that demandes dispatch: How much is to be done? My hopes and fears Start up alarm‘d, and o‘er life‘s narrow verge Look down – On what? a fathomless abyss; A dread eternity! how surely mine! And can eternity belong to me, Poor pensioner on the bounties of an hour? |
Truditei Firi balsam i-e Somnul dulce! El, ca noi toţi, e oaspe numai unde Norocu-i darnic; jalea nu-l atrage; Cu zboru-i lin, de lacrimi fuge-n grabă, Şi doar pe gene fără plâns coboară. Mă scol din scurt şi tulburat repaos: Ferice-i cel ce-n veci nu se mai scoală! Ci-n van e şi-asta, de-om visa şi-n groapă. Mă scol, ieşind din marea unor visuri De groază: nava deznădejdii mele, Din val în val de crâncene vedenii, Plutea-n neştire, fără cârma minţii. Acum, că-s treaz, se schimbă doar tortura (Un schimb amar): din aspră, în mai aspră. La chinu-mi, ziua-i scurtă; iară noaptea, Chiar şi-n zenit de negru hău, e soare Deplin pe lângă bezna soartei mele. Cernită Zee, Noaptea! De pe tronu-i De abanos, cu negru nimb şi sceptru De plumb, veghează lumea adormită. Ce pace grea! Şi bezna ce profundă-i! Nimic nu prinde ochiul, nici urechea: Zidirea doarme. Parcă pulsul vieţii S-ar fi oprit, şi stă-n răgaz natura: Cumplit răgaz, al ei sfârşit vestindu-l. De s-ar plini mai iute prorocirea-i! Destin, cortina jos! N-am ce mai pierde. Pace şi Beznă: gemene fiice Ale străvechii nopţi, ce gândul firav Îl faceţi cuget, şi pe cuget vrere Clădiţi (stâlp al umanei glorii), staţi-mi Alături: vă voi mulţumi din groapă, Căci ea vă e regat, şi-n ea cădea-va Ăst trup jertfit pe-altarul vostru sumbru. Dar ce sunteţi voi? Tu, ce-ai pus pe fugă Tăcerea-ntâi, când stele-n zori, voioase, Slăviră astrul ce suia pe boltă; O, Tu, al cărui glas iscă din beznă A soarelui scântei, ştiinţă iscă-mi În suflet: el e-atras de tine, crezul Şi-averea-i, cum de-arginţi avarul, noaptea. Prin acest zid din suflet şi natură, Ce-i dublă noapte, dă-mi o blândă rază De-avânt şi de lumină. Poartă-mi mintea (O minte ce s-ar smulge din restrişte-i) Prin scene-ale vieţii şi-ale morţii; Din ele adevăruri mari inspiră-mi, Nu doar pentru-a cânta, ci şi-n purtare-mi; Învaţă-mi raţiunea şi voinţa; Arată-mi ce-i dreptatea, şi-nţeleaptă Fă-mi fapta, şi greşeala ei o iartă. Opreşte valul răzbunării tale Să-mi bată, în zadar, umila frunte. Răsună ora unu. Ştim ce-i timpul, Doar când îl pierdem. Deci e-o-nţelepciune, Ca omul să-i dea grai. Un înger parcă Bătu solemnul sunet. El înseamnă Prohodul vremii mele irosite: Pe unde-o fi? Cu anii, peste-adâncuri. E-un semn care-şi aşteaptă împlinirea. Au cât mai am? Speranţele şi teama Tresar, şi peste-ngustul prag al vieţii Se uită-n jos. La ce? Hău fără capăt. Sinistră veşnicie! Da, a mea e! A mea să fie oare veşnicia, Biet oaspe-n dărnicia unei ore? |
| Edward Young | traducere de T. Boşca |
| Unto a broken heart No other one may go Without the high prerogative Itself hath suffered too. |
Într-o inimă zdrobită Nimeni nu-i primit Fără înaltul privilegiu De a fi suferit. |
| Emily Dickinson | traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu |
| Piping down the valleys wild, Piping songs of pleasant glee, On a cloud I saw a child, And he laughing said to me: ‘Pipe a song about a Lamb!‘ |
Fluieram de pe-un ponor Un cânt vesel, coborând, Şi-am zărit un prunc pe-un nor, Iară el grăi râzând: „Zi un cântec despre miel!” |
| So I piped with merry cheer. ‘Piper, pipe that song again;‘ So I piped: he wept to hear. ‘Drop thy pipe, thy happy pipe; Sing thy songs of happy cheer!‘ |
Şi l-am zis, precum dorea. „Zi, trişcar, zi-l iar, la fel!” Şi l-am zis, iar el plângea. „Zvârle-ţi fluierul în vânt! Zi din glas, şi-mi va plăcea!” |
| So I sang the same again, While he wept with joy to hear. ‘Piper, sit thee down and write In a book that all may read.‘ So he vanish‘d from my sight; |
Şi-am zis iar acelaşi cânt: El, de fericit, plângea. „Şezi, trişcar, să-l scrii pe-o carte, Şi la cititori să-l dai!” Şi-a pierit, zburând departe… |
| And I pluck‘d a hollow reed, And I made a rural pen, And I stain‘d the water clear, And I wrote my happy songs, Every child may joy to hear. |
Eu o trestie luai Şi-mi făcui o pană simplă, Apa limpede-o mânjii, Şi scrisei cântări voioase, Să le placă la copii. |
| William Blake | traducere de T. Boşca |
| În zădar în colbul şcolii, Prin autori mâncaţi de molii, Cauţi urma frumuseţii Şi îndemnurile vieţii, Şi pe foile lor unse Cauţi taine nepătrunse Şi cu slovele lor strimbe Ai vrea lumea să se schimbe. Nu e carte să înveţi Ca viaţa s-aibă preţ ¬ Ci trăieşte, chinuieşte Şi de toate pătimeşte Ş-ai s-auzi cum iarba creşte. |
Vainly in those dusty classrooms And throughout moth-eaten volumes Do you strive to find life’s beauty And fulfill its inmost duty, And in vain on greasy pages Do you seek the gist of sages, Nor with their contorted wording Can you change the world’s unfolding. No amount of bookish learning Has the answers to your yearning, So live life until you pass, All that suffering amass, And you’ll hear the growing grass. |
| Mihai Eminescu | traducere de Paul Abucean |
| Now once again the gloomy scene explore, Less gloomy now; the bitter hour is o‘er, The man of many sorrows sighs no more. – Up yonder hill, behold how sadly slow The bier moves winding from the vale below; There lie the happy dead, from trouble free, And the glad parish pays the frugal fee. No more, O Death! the victim starts to hear Churchwarden stern, or kingly overseer; No more the farmer claims his humble bow, Thou art his lord, the best of tyrants thou! Now to the church behold the mourners come, Sedately torpid and devoutly dumb; The village children now their games suspend, To see the bier that bears their ancient friend; For he was one in all their idle sport, And like a monarch ruled their little court. The pliant bow he form‘d, the flying ball, The bat, the wicket, were his labours all; Him now they follow to his grave, and stand Silent and sad, and gazing, hand in hand; While bending low, their eager eyes explore The mingled relics of the parish poor. The bell tolls late, and moping owl flies round; Fear marks the flight and magnifies the sound; The busy priest, detain‘d by weightier care, Defers his duty till the day of prayer; And, waiting long, the crowd retire distress‘d, To think a poor man‘s bones should lie unbless‘d. |
Cumplita scenă vezi-o încă-o dată; Acu-i mai calmă; ora-ntunecată S-a dus: sărmanul n-o să se mai zbată. Pe deal, departe, şerpuind agale, Vezi cum sicriul suie dinspre vale. Acolo dorm cei morţi, scăpaţi de chin, Iar obştea, azi, mai cheltuie puţin. Cel stins, o, moarte, n-o să mai audă Vătaf regesc sau crâsnic plin de ciudă; Boierul nu-i mai dă porunci, strigând; Domn îi eşti tu, tiranul cel mai blând! Vin la prohod şi nişte bocitoare, Dar tac, într-o pioasă nepăsare. Ai satului copii s-au strâns grămadă, Sicriul unui vechi ortac să-l vadă; Căci el a fost mereu în ceata lor, Şi-o cârmuise ca un domnitor. Arc le făcea şi minge zburătoare; Dibaci era la porţi şi bătătoare. Pe el îl duc pe ultima lui cale, Şi, mână-n mână, merg privind cu jale. Plecându-se, cu ochi isteţi străbat Mormintele săracilor din sat. Bat clopote târziu, şi-o buhă zboară; Pe toţi îi face frica să tresară. Iar popa, prins cu treburi, pleacă fuga: La ziua celor morţi amână ruga. Se-mprăştie şi lumea, cugetând Că n-ai nici popă, când eşti om de rând. |
| George Crabbe | traducere de T. Boşca |
© 2026 blog.ro-en.ro