Verbul a (se) vindeca vine – și găsesc foarte interesantă etimologia – din latinescul vĭndĭco (-áre), ce înseamnă „a răzbuna” (de unde se vede că are și răzbunarea proprietățile ei curative…), dar și „a elibera”. Înseamnă „a scăpa sau a face pe cineva să scape de o boală; a reveni la starea normală (după o boală)”, fiind sinonim cu a (se) îndrepta, a (se) însănătoși, a (se) tămădui, a (se) lecui, a scăpa.

Termenul se poate referi și la oameni, și părți ale corpului lor, la răni fizice, tăieturi etc. – a se închide, a se cicatriza, dar are și un sens figurat destul de des folosit, cu privire la stări psihice sau afective – „a face să dispară, să înceteze o suferință morală, o supărare, un dor etc.”, sinonim cu a alina. Nuanța reflexivă are în vedere sensul de „a-și reveni dintr-o stare sufletească chinuitoare, copleșitoare”, situație în care verbul poate fi sinonim cu a se sătura.

Dincolo de gândul că vârsta aduce cu ea tot felul de afecțiuni tratabile la doctori, dacă e să spun de ce îmi place atât de mult faptul că îmbătrânesc, cred că trebuie să aduc în discuție felul în care învățăm să ne vindecăm de celelalte pe măsură ce ne… înțelepțim. E de-a dreptul miraculos modul în care mintea omului lucrează, reușind să folosească tot ceea ce a învățat – despre corp, despre suflet –, astfel că procesul de tămăduire devine, nu neapărat mai rapid, cât mai categoric și mai definitiv. Și, chiar dacă uneori ai nevoie de ajutor, odată cu vârsta știi mai bine unde să cauți.