Verbul a îngădui are un prim sens tranzitiv, care înseamnă „a da voie; a da cuiva permisiunea, a-l lăsa”, fiind sinonim, în acest caz, cu a admite, a încuviința, a lăsa, a permite, a tolera. Reflexivul reciproc se folosește în limbajul popular, fiind echivalent cu „a se învoi, a se înțelege unul cu altul, a se avea bine, a trăi în armonie”, în timp ce o altă accepție populară a termenului presupune „a avea răbdare, a da răgaz, a lăsa pe altă dată”, adică a aștepta sau a amâna, a păsui. Ca regionalism, este utilizat ca echivalent al lui a întârzia, a zăbovi.

Are, de asemenea, și valori care presupun o conștientizare voită a unei realități – un reflexiv construit cu dativul subiectului („a-și da voie în mod conștient, a-și asuma dreptul”) și un intranzitiv („a-și reține dorința de a face ceva”). O serie de termeni echivalenți, care funcționează în registrul arhaic ori regional, îi dau o savoare deosebită: a aprobălui, a întemeia, a obicni, a ogodi, a se pleca, a pozvoli, a se prinde, a pristăni, a volnici.

Tot astfel, mai are, pe lângă cele menționate, extrem de multe alte sinonime, în funcție de context: a absolvi, a accepta, a aproba, a autoriza, a concede, a concepe, a consimți, a cuteza, a da, a diminua, a domoli, a ierta, a împăca, a încuviința, a îndrăzni, a îndreptăți, a îndritui, a se îndupleca, a îndura, a înghiți, a înțelege, a se învoi, a justifica, a prilejui, a primi, a răbda, a scuti, a slăbi, a suferi, a suporta. Și lista ar putea continua…

La cum arată ea, ai putea crede că vorbele de felul ăsta o duc foarte bine, că tot omul e cu ele pe buze, că lumea întreagă e un rai al îngăduinței și al toleranței… Sau nu. Cel puțin, nu după ce se aruncă în spațiul public al discuției vreo problemă care cere fiecăruia o analiză atentă a credințelor, sentimentelor și convingerilor. Pentru că, în mod natural, fiecare le analizează și le scoate în arenă pe ale sale, fără să ezite a le călca sub talpă pe ale altora.

Iar lupta stârnită – poate chiar artificial și cu alte scopuri – se dovedește a fi de o ferocitate înspăimântătoare. De ambele părți. Pentru că – nu știu dacă știți, dar – oamenii devin, în aceste momente, un fel de păstrători ai unor adevăruri absolute și inflexibile, care nu acceptă niciun dram de abatere, îndoială ori pornire empatică față de tabăra adversă. Totul e tranșat în alb și negru fără nicio ezitare, fără nicio clipire, fără nicio clintire.

Pe oameni nu-i pune pe gânduri nici faptul că și ceilalți sunt mulți (musai trebuie să fie proști și încuiați toți), nici descoperirea că, pentru fiecare exemplu/filmuleț/cetățean stricat dintr-o parte, partea cealaltă găsește și ea câte un măr stricat ca să arate cu degetul… Totul într-o sarabandă nebunească ce mă cutremură și mă face să mă gândesc: nu s-a schimbat nimic! Toate măcelurile din istoria umanității au început la fel, din inflexibilități și lipsă de îngăduință, iar noi nu suntem capabili să învățăm din asta! Nimic. Niciodată. Niciunii.