Am avut întotdeauna impresia că verbul a împiedica este un derivat al substantivului piedică. DEX-ul indică însă la etimologie „lat. impedicare”, lucru ce are după părerea mea implicaţii psihologice, oferind şi un soi de explicaţie despre obiceiurile noastre de naţie. Că nu te joci cu moştenirea, ci te conformezi!

Primul sens al cuvântului se referă la a se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care stă în cale (şi a cădea). Uitându-mă în jur, se pare că operaţiunea imediat următoare, dictată de un impuls absolut incontrolabil, este de a lăsa acolo obiectul sau cineva-ul, sau (eventual) de a-i da cu piciorul, să se mai lovească şi alţii (şi să cadă). Că dacă nu-l conjugăm pe a se poticni la scară naţională, n-am făcut nimic! Acuma, toate ca toate, dar împiedicatul se poate întâmpla din neatenţie sau din greşeală, sau dintr-un calcul probabilistic eronat. Cu puţin „sprijin” bahic însă… altă treabă! Mai putem chiar împiedica şi altele, cum ar fi picioarele sau limba (implicit, vorba). Pentru ambele situaţii avem acelaşi sinonim al verbului, adică a împletici, care are etimologie necunoscută. (Mie, copil fiind, mi se părea că e atâta de bine legat de „împletitură”, încât parcă şi zăream andrele uriaşe punând la cale dezordinea mişcărilor.)

Prin urmare, nu-i bine să dai mereu peste ceva sau peste cineva care supără, stinghereşte, care jenează, stânjeneşte, care deranjează şi încurcă. Este acoperită aici şi intenţionalitatea, pentru că este folosit acelaşi verb cu sensul de a opri, a ţine în loc pe cineva, a se pune în calea cuiva. Însă trebuie luate în considerare şi valenţele pozitive: că trebuie să se pună piedică unui animal ca să nu fugă, frână roţilor unui vehicul, ca să nu producă accidente, să se lase siguranţa unei arme de foc, ca să nu se descarce, să se pună stavilă apelor, ca să nu se reverse etc. Multe pot fi împiedicate, multe trebuie zădărnicite, evitate, anihilate. Iar în mentalitatea noastră, de multe ori e vorba despre rezistenţa în faţa schimbării, a mişcării spre înainte, a modificării de orice fel, învăţaţi cum suntem cu împiedicatul nostru cel de toate zilele. Ar fi bine însă, ca uneori să privim cuvintele prin prisma acţiunilor pe care le contrazic. Antonimele verbului discutat azi sunt a despiedica si a stimula, care par prin excelenţă pozitive, iar îndepărtarea piedicilor atrage după sine realizarea viselor, împlinirea dorinţelor, atingerea idealurilor.

Ei, asta-i bună! Şi ce, ori ţin de foame astea toate? Lasă, frate, că nu se moare din lipsuri d-astea. Că până la urmă, o fi moştenit, ca şi cuvântul, şi obiceiul de a se împiedica, aşa că suntem îngăduitori cu propriile bâlbe, deci îl adoptăm de la sine pe Zenobius şi zicem la unison: ai voie să te împiedici când nu mai poţi şi nu mai poţi, da’ măcar să nu te împiedici de două ori! Şi dacă te-ai împiedicat şi-a doua oară, uită-te bine, că dacă e de acelaşi lucru, ar trebui să-ţi cam fie ruşine!

Iată într-un final şi ruşinea! Dar oare nu-i cam târziu?