Verbul a dezbina face parte dintre acelea care nu prea lasă posibilităţi de interpretare şi loc de sentimente plăcute. Se referă la a face să nu se mai înţeleagă, a învrăjbi şi, de cele mai multe ori, necesită un factor extern pentru a se produce, ori trimite la a se desface, a se separa, a se rupe din interior. Nu insist asupra părţii lingvistice, dar vreau să vorbesc despre relele care mi l-au adus în atenţie…

Lumea în care trăiesc eu (mă refer la cea exterioară, independentă de fiinţa mea profundă) pare să aibă la bază vechiul dicton latinesc Divide et impera. Oamenii se detestă gratuit, fără să ţină cont de diferenţa reală şi naturală dintre ei, pentru că aşa au fost deprinşi, iar lucru acesta pare să fi devenit o armă de nădejde a celor care se tot perindă în vârful… lanţului trofic.

Cei săraci îi urăsc pe cei bogaţi, considerând – pe baza unei impresii care se confirmă uneori – că nu poţi fi şi bogat, şi cinstit. Cei bogaţi îi dispreţuiesc pe cei săraci, deoarece nu înţeleg întotdeauna valoarea norocului, a şansei pe care au avut-o şi care nu e totdeauna dată tuturor. Cei care au carte (mai multă sau mai puţină) îi desconsideră pe cei fără, nepunând la socoteală faptul că fiecare are o limită, peste care nu-i este dat a sări. Iar aceştia din urmă, cei care nu ştiu să se bucure de lumina cărţilor, îi detestă pe cei învăţaţi, din motive atât de variate încât nu mai văd acum rostul enumerării lor…

Şi din tot praful acesta în ochi, din toată această înverşunare, cei care au de câştigat sunt cei fără scrupule. O categorie per se, în care nu contează dacă sunt săraci sau bogaţi, culţi sau mediocri, dar de care se pare că ajungem să depindem întru naivitatea noastră.

Nu sunt atât de bună, încât să aduc drept soluţie „iubirea de aproapele”. Asta e o foarte frumoasă Idee pe care rar o aplică înşişi cei care o rostesc cu voce tare, şi realmente cred că un singur om a fost dăruit cu puterea acesta. Pentru mine, înţelegerea deplină este doar aceea care mă ajută să fac pace cu gândul că ăştia suntem, aşa diferiţi, că fiecare are utilitatea şi rostul lui. Mai mult decât atâta chiar, specia umană nu se va uniformiza niciodată-niciodată, şi totul demonstrează că asta nici n-ar fi de dorit.

E adevărat. E greu să-mi iubesc aproapele care nu-mi seamănă defel, şi e şi mai greu atunci când încerc totuşi, iar sentimentele bune pe care le am rămân fără ecou sau sunt folosite împotriva mea. Şi uneori mi se pare că acesta este singurul lucru la care se pricep, cu adevărat, ăi de mă conduc: să folosească contra mea tot ceea ce, cu trudă, devin eu mai bun, să-mi transforme calităţile în slăbiciuni şi să mă determine să mă uit peste gardul vecinului, ca să-mi măsor din ochi capra – cu ciudă amară şi cu gânduri „zoocide”. Numai că deunăzi, tot stând şi cugetând la lucrurile astea, m-a lovit ca într-o străfulgerare: „Mă, ăştia nici n-au capră!”

Oare ei or fi crezând că eu am?