Verbul a binevoi este un termen obținut prin compunere, din cuvintele bine și a voi, și înseamnă „a avea o dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere; a voi, depășind anumite ambiții sau convenții; a avea bunăvoința, a avea bunătatea să…, a crede, a găsi de cuviință”. Termenul implică o nuanță de politețe, de mărinimie, de generozitate.

În ciuda acestor conotații pe care le are cuvântul, sinonimele sale se folosesc în registrul familiar și peiorativ – a binevrea, a cabulipsi, a catadicsi, a se învrednici, făcând parte, cele mai multe dintre ele, din fondul vechi al limbii. Intrate într-un con de umbră și rar utilizate astăzi, vorbele acestea își păstrează o savoare aparte, ce ignoră trecerea timpului și legile perimării.

Uneori mi se pare că vorbele care mai au o brumă de eleganță fug de noi în vremurile astea tulburi. Se topesc ca zăpada la soare, devin străvezii ca umbra și ne părăsesc. Limbajul devine frust, brusc, utilitar și, în general… repede. Nu prea mai binevoim a ne pierde vremea cu fleacuri, cu nuanțe, cu finețuri și, în general… cu nimic.

Din când în când, stând de vorbă cu oameni mai vechi, le auzim sunetul delicat și ne amintim de ele. Câteodată le găsim în pagini prăfuite de carte, așteptând acolo, cuminți, să ne împiedicăm privirea de ele. Sunt frumoase, deștepte și binevoitoare, și ne zâmbesc de departe, zăbovesc o țâră și trec mai departe, înapoi la traiul lor monahal, ferit de auzul muritorilor de rând, din viața cărora a dispărut eleganța.