a protesta
Verbul a protesta are, din câte am citit prin dicţionare, grade diferite de intensitate. De la neutrul „a exprima dezacordul”, trecând prin „a-şi declara în mod deschis dezaprobarea”, până la „a manifesta o împotrivire energică şi făţişă” faţă de ceva. Nu o să insist pe sensul specializat al termenului, care presupune „a stabili pe cale judiciară că o poliţă nu a fost achitată la scadenţă”, ci pe toate celelalte tipuri de proteste care se pot manifesta.
Mi se pare interesantă semnificaţia etimologică a termenului, provenit din latinescul protestatari „a declara public”, cel care determină, cumva, oficializarea opiniei, afirmarea ei cu voce tare. Sinonimele utilizate cel mai des sunt a contesta, a blama, a condamna, a dezaproba, a dezminţi, a înfiera, a nega, a reproba, a respinge, a stigmatiza, a tăgădui, a crâcni, a murmura, a se împotrivi, a se opune. Regionalismele sună frumos auzului – a şuşta, a beşti –, asemenea şi arhaismele – a prerecui, a protestălui, a protestui, a remonstra, a răpşti.
Termenul acesta este unul care a fost eradicat pe vremurile comuniştilor şi îşi revine azi cu greu la viaţă. Prea greu, mi se pare mie, pentru că foarte puţini dintre noi acceptă libertatea celuilalt de a se opune în vreun fel. E foarte adevărat că deseori protestul se confundă grosolan; cu cârcoteala, cu băşcălia, cu ironiile gratuite şi cu miştocăreala pe de o parte, sau cu cearta ca la uşa cortului, cu vandalismul, cu incendierea ori cu atentatul pe de cealaltă. Ceea ce îi scade mult din valoare şi eficienţă. Şi totuşi. Cred cu putere că dreptul meu de a protesta, de a spune ce gândesc şi ce nu-mi convine, n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu roşiile şi oprobriul public. Iar dacă nu sunteţi de acord cu mine, puteţi face demonstraţie publică civilizată. O să respect asta.