Verbul a (se) învinovăţi nu are multe sensuri, însemnând „a (se) considera sau a (se) declara vinovat”. S-a format prin derivare, de la cuvântul de bază vinovat, cu prefixul în-, una dintre semnificaţiile mai vechi referindu-se tocmai la „a (se) face vinovat”. Dintre sinonime, putem menţiona a (se) acuza, a (se) învinui, iar antonimele menţionate de dicţionare sunt a (se) dezvinovăţi, a (se) justifica.

Prin urmare, în aparenţă, lucrurile sunt foarte simple. Dacă n-ar fi, ar trebui să existe explicaţii mai complexe, nu? Ar trebui să existe ceva adăugiri, ceva lămuriri, ceva desluşiri. Pentru că atât de puţine cuvinte nu pot spune poveşti prea complicate… Sigur, te poţi duce câteva pagini mai departe, ca să vezi ce e vina ori vinovăţia, şi s-ar putea să te pună pe gânduri, căci clarificările sunt mai numeroase acolo. Iar în viaţa de dincolo de hârtie, istoriile sunt încă şi mai încurcate.

Există, pe de o parte, dificultatea de a-ţi accepta propria vină, de a te considera – cum zice dicţionarul – vinovat. Trebuie multă onestitate faţă de sine, trebuie voinţă de a privi adevărul în ochi, trebuie capacitate (şi nu, nu toţi avem această capacitate!) de a te uita la tine până în abis de suflet şi de a admite adevăruri dureroase, de a conştientiza greşeli în raţionamentul pe baza căruia ţi-ai construit lumea şi viaţa. Tot astfel, este necesară dorinţa de a corecta aceste erori, de a îndrepta strâmbăturile şi de îndrăzni să răzbeşti spre lumină.

Pe de altă parte, se întâmplă deseori în viaţă să-ţi asumi mai „multă vină” decât îţi aparţine de drept. Te pui la pământ şi te aduni de tot înspre tine şi nu-ţi dai voie să te mai salte nimic de acolo. Şi zaci până e linişte, până găseşti un echilibru; chiar ţi se pare că e bine. I-ai iertat pe toţi, nu mai porţi nimănui ranchiună, căci nu merită să-ţi otrăveşti zilele cu ei. Dar descoperi într-o zi – care părea ca oricare alta – că, de fapt, pe tine nu poţi să te ierţi…

Nu mai găseşti nicio scuză pentru ce-ai greşit, nu mai înţelegi cum te-ai putut minţi atât de rău, nu mai pricepi cum ai putut să pierzi bucata asta din tine, cum ai pierde un bănuţ pe drum. Vina ta e de neşters, iar tu nici nu ştiai că e acolo. E parte din tine, la fel ca visele, ca fricile, ca dorurile, ca secretele. E vie… Şi te face să te priveşti circumspect în oglindă, chiar când zâmbeşti frumos, să pui la îndoială tot ce ştii despre oameni, chiar când judeci drept. Să te mai gândeşti o dată. Să renunţi mai des… Şi te trezeşti că, în sfârşit, ai devenit altcineva.