Verbul a hori are în vedere două planuri complementare ale manifestării artistice: al cântului şi al dansului. Se referă, în primul rând, la „a cânta un cântec, de obicei o horă (din gură sau din fluier)”, iar odată melodia pornită, iute se încinge şi jocul. Hora este un „dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis”, însă termenul se foloseşte pentru orice dispunere de acest tip a dansatorilor, indiferent de melodie.

Sinonimele sunt destul de numeroase şi diverse – chiuit, chiuitură, doină, strigătură, generalizându-se chiar pentru orice „petrecere ţărănească unde se dansează jocuri populare”. Verbul însuşi stabileşte, prin extindere de sens, sinonimie cu a doini. Şi, ca de obicei, expresiile sunt cele mai interesante: a ieşi la horă (a ajunge la vârsta căsătoriei), a se găti ca de horă (a se îmbrăca de sărbătoare), ori dacă ai intrat în horă, trebuie să joci.

Zilele trecute am fost de ne-a horit Gheorghe Zamfir. Nu sunt o împătimită a genului, dar există multe feluri de sunete la care rezonez şi pe care le simt aparţinându-mi. (Sau eu lor, cine ştie…) Iar emoţia trăită acolo a fost atât de puternică şi de vie, încât vă spun şi vouă: trebuie să-l vedeţi pe scenă măcar o dată, chiar dacă nu vă place muzica populară. Pentru că ceea ce se petrece transcende simpla noţiune de sunet – devine sentiment intens şi ajunge la suflet.